La trântă, pe categorii încrucişate

La trântă, pe categorii încrucişate

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

M-am ofticat. Şi de când m-am ofticat o dată, parcă aşa s-au încăpăţânat să rămână toate, spre oftica perfectă, totală, globală, mondială, mapamondală! M-am ofticat pentru că mi s-a demagnetizat o prostie de card şi banca a râs de mine că uite cardul, nu e cardul; m-am înciudat pentru că boii din lumea asta au trecut la etapa a doua şi nu mai lasă bileţele în parbriz cu „Nu mai parcaţi aici, este locul meu”, ci au început să-mi rupă maşina (tot plăteşte mama credit timp de zece ani la ea).

M-am scârbit pentru că până şi panoul de la McDonald’s nu vrea să vorbească cu mine, dacă mă duc înainte de ora 10! …mă rog, de chestia asta am râs, nu se pune!

Pe rând

Cardurile au diverse proprietăţi. Pe rând, ele se pot: pierde, jupui, uza, fura, amesteca (pin-urile), uita (acasă, în altă geantă, la cumpărături!) sau se pot demagnetiza.

Proprietatea de demagnetizare a cardurilor este una dintre necunoscutele cu care se luptă lumea ştiinţifică din ţările arogante şi frumos pieptănate cu „pioesuri”. Pe naiba se luptă – misterul este mai adânc decât în cazul celei de-a cincea grupe sanguine!

Cică „…nu merge şi se mai demagnetizează, ştiţi?”. „Nu”, zic, „nu ştiu. De ce?”. Funcţionara de la bancă face o privire pătrată, contemplă prostia în formă umană din faţa ei şi o dăscăleşte: „AŞA!”.

Ah, păi, de ce nu aţi spus de la început, că înţelegeam! Este un fel de „D-aia!”, trântit la copiii care ajung la vârsta critică şi pun întrebări tâmpite, nu?

Urmarea lui „AŞA!”

„Bun, şi acum, că s-a demagnetizat, ce fac?”, întreb nehotărâtă. „Să aveţi grijă, altădată să nu puneţi cardul lângă alt card, sau lângă telefonul mobil!”, mă învaţă, sfătoasă, funcţionara, cum să-mi organizez haosul din poşetă. „Dar spuneaţi că astea se demagnetizează ˝Aşa!˝…”.

Mă priveşte aspru, peste ochelari (ultima oară o bibliotecară m-a privit în felul ăsta, când întârziasem cu adusul cărţilor, şi de emoţie nu m-am mai dus la V.A. Urechia de opt ani. Nici cărţile nu le-am mai dus): „Eu vă spun ce să faceţi! Lăsaţi cardul şi întorceţi-vă în trei zile”.

„…este în concediu”

M-am întors. În patru zile. „V-a spus cineva să veniţi?”, s-a ofensat altă funcţionară. „Colega dumneavoastră”. M-a lămurit că nici vorbă să-mi înlocuiască atât de repede plasticul. Să revin.

Aştept, sunt sunată că plasticul magic este gata, dar – fatalitate! - nu reuşesc să ajung în aceeaşi zi. Mă duc însă în ziua următoare: „Cardul?”. „Nu-l găsim! Colega care se ocupă este în concediu! Reveniţi”.

O iau româneşte de coadă şi „apelez”: „Ştii, uite ce am păţit…”. Omul cu nume greu dă un telefon şi să vezi magie, în cinci minute apăru cardul. L-am ridicat de la o funcţionară neagră de nervi, care dacă ar fi ştiut mişcări de karate, m-ar fi despicat cu plasticul ca pentru autopsie.

Morala

La cine să mai intervii însă când alţi neanderthalieni au ca singur scop în viaţă să-şi verse frustrările pe cei care „le ocupă locul de parcare”. Se lasă cu blocatul maşinii, cu demontarea oglinzilor, cu bileţele de ameninţare trântite pe parbriz („este locul meu de când stau în blocul acesta, pleacă de aici”), cu frântul ştergătoarelor. Bună de dat la fiare vechi, maşina pe care nici măcar nu o meriţi, dar pe care o apreciezi tocmai de aceea, are nevoie de reparaţii capitale.

Iar tu, profan netrebnic, chiar te înveţi minte! Nu te pui cu boii, nu te iei de funcţionarele băncii, mergi cu ţeasta plecată prin viaţă, mai iei un şut în… oriunde ca să nu te cerţi cu Măriile-Lor, oamenii care au, dom’le, un cuvânt de spus! În final, poate te luminează Dumnezeu că e mişto să n-ai putere – că dacă poate erai la fel…?

Citit 1393 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.