* Virgil Nistru Ţigănuş - Alegerea noimelor, Ed.Academica, Galaţi, 2014
În primul rând, Virgil Nistru Ţigănuş este un poet religios, care ştie frumos a împleti literele şi ecourile Aşteptării: „Acolo, în alfa din zări cenuşii/ te-aştepţi să se clatine apa-ntr-o zi/ Nu-i apă din piatră, e umbră de Duh/ al nădejdilor tale trecând prin văzduh// Într-acolo strigi să-ţi facă dreptate/ precum şerpaşii de pe creste-ngheţate/ către cei ce nu văd piscul tăiat/ de-un fulger fugar dintr-un cer depărtat// Iată, apa ce-aştepţi se aude în vale: O clatină vremea cu noimele sale...”
Întrezărirea lumii ce va să vină este o promisiune a păcii, a regăsirii tuturor momentelor plăcute: „La masa noimelor ne-om regăsi curând/ pe urme reci de piatră coborând// Şi va răzbi un fulger de mătase/ să lumineze vechea noastră casă// Din rugul viu în care ard cuvinte/ vor pâlpâi aducerile-aminte// nezdrenţuite de lumeşti tipare…// Noi vom schimba tăceri întrebătoare/ şi vom sorbi culori de primăvară/ dintr-un urcior împodobit cu ceară”… Chiar ne-ar plăcea să ne regăsim cu toţi cei dragi în lumea poetului, „gata de zbor” deasupra veselelor ţintirime, stând la sfat cu un Grigore Leşe, menţionat în volum, sau alţi români fără de care nu s-ar putea înţelege (fără pic de ironie cioraniană) sentimentul românesc al fiinţei. Om al Sfintei Cruci („În ea - nădejdea veşnic ne rămâne” - aflăm aceasta de la primul poem din carte, „Întemeiere”), Virgil Nistru Ţigănuş, cu măiestrie de meşter iconar, surprinde eternitatea cât se poate de simplu, dar convingător: „aşteaptă timpul în mreje de pescari” (p.10); „În crinii de-o zi veşnicia se-arată” (p.14); „Cetatea Iubirii e-n aşteptare” (p.26). Deschide porţile unei grădini pe care numai poeţii (aproape?) mistici cu har ştiu să o grijească-n cuvinte: „Mai sus de noima bolţii austere,/ înfiripat din scame de Lumină/ ne-aşteaptă râul ce va fi să vină/ din miezul necuprins al unei sfere// în nouă trepte, pilda hialină/ îşi regăseşte calea către sine// peregrinăm prin numene divine// În spaţiul mistic creşte o grădină…” (p.16), amănuntul anatomic-patologic parcă subliniind abstracţionismul fiinţei umane… faţă în faţă cu bogăţia de nedescris, infinită a Spiritualului. Între Totul şi Nimic, înţeleptul (rari mai sunt poeţii înţelepţi!) ştie că nu este practic nicio diferenţă, deoarece „fără cuvânt memoria coboară”, fără binecuvântare, orice bogat poate fi cel mai sărac…
CITEŞTE ŞI: Cronică de carte: „E-atîta criză de Cuvînt!”
Poetul parafrazează filosoful: „Ce vrei să ştii? Cum o să faci? La ce mai speri?”, cunoscând că răsplata nu trebuie aşteptată, luând de la (alt) filosof câte o deviză care, deşi este despărţită de timp şi spaţiu (Kierkegaard este danez), sună atât de mioritic: „Pasărea şi crinul trăiesc o singură zi şi sunt totuşi plini de bucurie”…
Meditaţia (aproape) eclesiastă capătă forme precum aceasta, din poemul „Prea multe se târăsc pe pământ”: „Prea multe năluci se târăsc pe pământ:/ o linie vie, un vis, verbul sunt,// caravanele plutind spre-un ideal osândit/ pe-o cale regală - un gropar ostenit,// păsări de pradă din Luna mărită/ larve de fluturi - pe-o silabă cernită// ocne - schimbate-n privelişti de sare şi „hituri" sinistre, zguduitoare// Stânca lui Sisif e-un colţ de camee/ iar utopia se cheamă idee…” Aşadar, este şi un fel de gâlceavă cu o anumită lume a ideilor care ispitesc, care dezbină, care smintesc. Un poet care vede cum „lumile vechi cad în gol de ulcioare”, cum „Dealul se schimbă-ntr-un clopot de sare”, cum cad „ocne de ploi”, un astfel de poet ştie să arate drumul spre adevărul arcei de piatră, un astfel de poet poate fi căutat. Deoarece chiar este un ales al Noimelor, care poate şopti că „Itaca e-afară de timp”, că „s-au adunat prea multe idealuri”, că poezia chiar mai poate fi altfel decât în nebunia anilor de azi, că poate fi un semn de carte… al Cărţii Cărţilor.
Dacă ne-am gândi la o renaştere bizantină a culturii noastre, am putea începe şi cu Virgil Nistru Ţigănuş: „Cu purtarea de har ai ajuns la final/cântări davidiene te vor ocroti/ Un fluier de cedru se va auzi/ În ritm bizantin, cu ton pastoral…” (p.69)
Bref, „versuri nicicând robite de fală”, fulgere de mătase în noaptea raţiunii (sau iraţionalului) unora… Dacă există vânători de tornade, de ce n-ar exista şi vânători de oaze?
Cine este Virgil Nistru Ţăgănuş
Virgil Nistru Ţigănuş (n. 18.07.1941, Adamclisi) este absolvent şi doctor al Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca. A obţinut medalia de aur, premiul special al juriului ("Dino Buzatti") la Concursul de eseuri-publicistică-reportaj de la Milano (Italia), în 1971.
În 1995 a obţinut Premiul pentru Integrare Europeană al Universităţii „Babeş Bolyai”. În 1998 şi 1999 a primit premiul municipiului pentru excelenţă în viaţa culturală.
În anul 2001 a fost declarat "Outstanding People of the 21 Century" la Cambridge, în următorul an a fost invitat la cel de-al 29-lea Congres al Artelor şi Comunicării, Vancouver. Asociaţia Scriitorilor din Galaţi i-a conferit premiul "George Ivaşcu" (2004). Câteva dintre lucrările profesorului: "Semne de camp" - 1991, "Cronos, Poiesis. Hermeneutica şi valoare poetica în sec. al XX-lea (Teoria textului si ambianta artelor)" - 1995, "Istoria unui sentiment (Monografia unui vechi lăcaş de cultura românească)" - 1997, "Cu Vinerea-n lacrimi, cu Duminica-n gand" - 1999, "Lumina Lina. Discursul religios metaforic în literatura română (O istorie a poeziei creştine începând cu sec. al IV-lea d. Chr.)" - 2000, "Oglinzile în bibliotecă (Interviuri, mărturii ale generaţiei începutului de mileniu)" - 2001, "Însemnările scribului (în vremea lui Iustinian)"- 2004, "Logosul si clepsidra. Coordonate ale retoricii"- 2005, "Retorica" (manual universitar) - 2005.
