GALERIE FOTO / Campanie VL "Sate care mor": La Onciu, o mână de case locuite, dureri fără număr

GALERIE FOTO / Campanie VL "Sate care mor": La Onciu, o mână de case locuite, dureri fără număr

Foto: Vasile Caburgan
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
3 comentarii

* An de an, câte un vârstnic de aici se face una cu istoria locului * Localnicii care au nevoie de medicul de familie sau de farmacie trebuie să bată vreo opt kilometri * Iarna, pe zăpadă mare, copiii nu mai pot ajunge la şcoală, se plâng oamenii


Bolile care bântuie satul Onciu sunt grele şi fără leac, din cauză că nimeni n-a reuşit vreodată să repare răul făcut de bătrâneţe şi de sărăcie, laolaltă! Cum de muncă se mai găseşte cu greu chiar şi prin comunele mari şi prin oraşele judeţului, ar fi fost şi de mirare să aibă servicii de viitor oamenii sărmani care trăiesc departe, în câmp, printre stâni, la aproape opt kilometri de centrul Bereşti-Meriei. Pe de o parte, singurele speranţe ale satului, adică puţinii tineri care s-au născut aici, prind puteri cu fiecare nouă zi şi părăsesc mica aşezare, în căutarea unei vieţi mai bune. Pe de altă parte, măcar câte un vârstnic se face una cu istoria locului în fiecare an, aşa că tot mai multe case rămân în părăsire, aşteptând să se prăbuşească în pământul pe care au fost ridicate.

La fel ca în oricare alt loc, oamenii s-au iubit şi s-au urât la Onciu. Au trăit în bună vecinătate şi s-au duşmănit şi s-au certat. Dar până şi bătrânii, pierduţi în nemărginirea câmpului şi grăbiţi de necesităţile vieţii, încep să uite poveştile vechi şi să trăiască de azi pe mâine, cu tot mai multe lipsuri şi din ce în ce mai puţine motive să zâmbească. Fiecare îşi rostuieşte ograda şi grădina lui, dar per total satul împrăştiat în praful dealului începe să-şi piardă rostul, iar oamenii nu trăiesc, ci mai degrabă supravieţuiesc. Mai sunt vreo 17 case, nu toate locuite.

O echipă a «Vieţii libere» a trecut prin micul sat şi toamna trecută, pe la sfârşitul lui noiembrie. Acum, după mai bine de jumătate de an, i-am găsit pe oameni şi mai săraci şi mai confuzi. Onciu e satul în care, de la începutul lui 2013, a venit primarul cu o echipă care a nivelat cât de cât hârtoapele de pe drum. După el, au mai trecut pe aici şi angajaţii fermei din vale care au cărat legume şi altele necesare câmpului şi… cam atâta trafic a fost prin zonă. Oamenii spun că n-are cine să le calce pragul, iar când n-au ce mânca, mai şi rabdă.

De vizită la medic, de vreo farmacie prin apropiere sau măcar de un magazin sătesc – fie şi unul cu specific de crâşmă, aşa cum sunt cele mai multe din mediul rural – nici nu poate fi vorba în zonă. Cimitirul este, în schimb, în centrul satului şi oriîncotro te-ai uita, dai cu ochii de el.

«Mâncăm din lucrul cu ziua!»

Când zilele care vin se anunţă seci, fără prânz şi fără masă de seară, femeile de prin sat iau drumul câmpului. Truda de pălmaş se plăteşte puţin şi uneori doar cu mâncare, nu şi cu bani, mai ales dacă oamenii sunt disperaţi şi ajung la mâna proprietarului de teren. Dar, cum-necum, zilele trec şi cu toţii reuşesc să mai păcălească o masă, atât pentru ei cât şi şi pentru copii sau bătrâni.
Din vale, intrând în Onciu dinspre ferma legumicolă despre care oamenii spun că îi aparţine unui inginer cunoscut prin părţile locului sub numele de "Francezul", ne întâlnim cu Dorina Bonţoi. Are casa pe partea stângă a uliţei, dar încă de la gard se vede că viaţa nu-i este tocmai una de huzur.
«Cu ziua mă duc, atunci când găsesc de muncă. Uneori mai iau şi bani, dar depinde, după caz, unde găsim de lucru. Dacă mă întorc acasă cu destul cât să le dau şi copiilor de mâncare, zic săru-mâna. N-ai ce să faci aici. Mă mai ajută şi fetele mele plecate la oraş, dar cât pot şi ele. În rest, trăim din alocaţia copilului care e în clasa a doua şi care ia 42 de lei pe lună. Drept vă spun că n-am mai plătit curentul de vreo două luni şi când vin să-l taie, mă tot rog de ei să mai aştepte o lună, că o să găsesc bani să le dau. Dar n-am de unde să dau !» ne spune femeia, trecută de 40 de ani.
Parcă greutăţile vieţii îl apasă ceva mai puţin pe Sorin. Bărbat în toată firea, nici posmorât, nici din cale afară de treaz, înainte de prânz, mai trage câteo sudalmă la fiecare câteva minute, spunând că în sat bărbăţia lui e legendară. În chiloţi pe uliţa mare, se bucură din plin de viaţa de la Onciu. Dacă nu vrei nimic de la viaţă, nici nu duci lipsa prea multor lucruri.
La vreo patru case distanţă, pe partea dreaptă a uliţei pieptişe şi presărate cu piatră mare, locuieşte Safta Bujoreanu. Reporterii «Vieţii libere» vorbiseră cu ea şi în toamnă, când spunea că are pensie de 200 de lei. Acum zice că n-a avut venit niciodată şi că de aproape 22 de ani e vădană. Cine să mai ştie dacă are sau nu vreun sprijin femeia care, la 58 de ani, arată măcar cu vreo două decenii mai în vârstă ? Şi, mai cu seamă, cui să-i pese? Ne povesteşte că a luat o vie în grijă, ca să aibă ce mânca ea şi fiul ei, Ion Pralea. Şi că munceşte şi iar munceşte, cât e ziua de lungă, atât cât va mai putea. Are căruţă şi cal, dar nici aşa viaţa nu-i e prea uşoară…

Ziua de ieri, totuna cu cea de astăzi şi cea de mâine

Când păşeam prin faţa porţii lui, Ion Marola se odihnea la umbră. Numai ce terminase treaba prin grădină şi avea nevoie de câteva clipe tihnite, la cei 70 de ani ai săi. E la Onciu de vreo 10 ani, timp în care, alături de soţie, şi-a pus la punct casa pe care a cumpărat-o. Viaţa grea pe care a dus-o ne-o povesteşte cu patimă, semn că aici, în singurătate, are vreme destulă să-şi retrăiască amintirile. Ne arată avionul tatuat pe antebraţul stâng şi ne spune că a fost paraşutist. Că i s-a frânt coloana şi că medicii i-au pus, printre vertebre, garnituri care acum se deplasează, aşa că abia mai poate sta drept. Că un medic, odată, l-a operat de peritonită şi a uitat în el un foarfece mic, chirurgical. Că a lucrat la înălţime ca lăcătuş – una dintre multele meserii pe care a ţinut să le înveţe în viaţă.
"Acum mă lupt cu un om de aici, din vale, care are stână. Îşi bagă câinii în via mea, îşi aduce oameni care intră în păpuşoi şi fură … Am vorbit cu el de câteva ori şi mi-a spus că, la nevoie, dă câţiva miei la cine trebuie şi rezolvă orice problemă. Aşa că mă chinui şi muncesc degeaba…”, povesteşte septuagenarul.
Nu stă prea bine cu sănătatea, dar spune că, după cât de grea i-a fost viaţa, nici mari pretenţii nu poate avea. La singura cişmea din sat dăm peste o femeie care se grăbeşte spre casă. Îşi înfăşoară mâna înţepată de albine într-o cârpă udă. Are faţa umflată şi îi este, vizibil, destul de rău. Se duce spre casă, să sufere. S-ar duce poate la dispensar, dacă n-ar trebui să bată, la prânzul mare, vreo opt kilometri pe jos, prin câmp...

Nevoile oamenilor

 „Ce să vreau… de toate. Am cerut şi eu să mă ajute primăria cu montatul unui bec pe stâlpul din faţa porţii, că numai un electrician poate lucra acolo. Pe toată uliţa sunt doar două becuri, aşa că e beznă noaptea. Am luat şi bătaie odată, noaptea. Şi mi s-a spus să mă descurc. Nu avem de unde lua o pâine, iar de un medicament, ce să mai vorbesc. În plus, iarna se mai curăţă drumul un pic, aşa cât să se poată descurca cei cu ferma din vale. În rest, suntem aici între stâne, cu haite de câini care vin din toate părţile. După ce ninge, copiii trebuie să se ducă la şcoală pe jos, vreo trei kilometri, cin cauză că nu mai urcă nicio maşină până aici, sus, la noi. Am cerut venit minim garantat şi nu mi s-a dat, că îmi trebuie nu ştiu ce acte. Ori eu sunt din Harghita, unde să mă mai duc eu să le caut? ”, a declarat Dorina Bonţoi, de 45 de ani.
„A mai aranjat primăria drumul, dar… la ce bun, dacă nu avem nici ce să mâncăm? Nu primesc ajutor minim garantat pentru că am căruţă cu cal. Dar muncesc să am ce da la cal. Şi îl ţin ca să mă mai pot duce la câmp, cu căruţa. Dacă-l am, ce bani îmi aduce, ca să am ce mânca şi eu şi băiatul meu?”, se întreabă Safta Bujoreanu, în vârstă de 58 de ani.
„Mie nu-mi trebuie bani. Am pensie, chiar dacă mai mică decât ar fi trebuit. Vreau doar ca primăria să rezolve problemele cu stânile şi cu cei care fac legea ca al ei acasă pe aici. Nu mai am curaj să mă duc prin grădina mea, că vin câinii de la stână şi sar să mă rupă. Am şi zis, dar nu s-a luat nicio măsură. Aicea ar trebui să trăim în linişte, oameni bătrâni, nu să avem probleme din astea. Mor eu şi rămâne femeia singură aici, cum să se descurce, dacă nu face nimeni nimic?”, a spus Ion Marola, în vârstă de 70 de ani.


 

Citit 1731 ori Ultima modificare Miercuri, 31 Iulie 2013 18:47

3 comentarii

  • postat de barbu george adrian Joi, 08 August 2013 15:34 82.145.209.*** Link la comentariu
    0
    0

    Barbu George Adrian- mă numesc din satul Cişmele com Smârdan Galaţi ,am rămas doar în grija lui D-zeu Aleluia... E frumos dragostea pt
    D-zeu şi mă rog să n-o pierd şi
    nici El să nu mă uite însă pe
    Cărările întortocheate ale Vieţii
    avem tendinţa uneori să ne
    îndoim de calea aleasă deşi la început ni s-a părut că era bună
    şi ai certitudinea că eşti pe
    drumul cel bun însă după un
    timp simţi că drumul a ajuns să
    fie anevoie de urcat deşi e
    calea cea bună nu te lasă soarta să mergi mai departe cu
    piedicile ei inexplicabile uneori
    dar evidente când totul îţi
    merge pe dos problemele te
    lovesc necontenit fiecare e mai
    mare mai complicată şi când abia reuseşti s-o depăseşti
    următoarea te loveşte mai
    crunt şi necruţător încât vezi
    sfârşitul mai des decât 10 azile
    de bătrâni într-un an.....încet
    încet voinţa te lasă după fiecare încercare o boală nouă se ia de
    tine şi inevitabil trebuie s-o
    înfrunţi dar de unde
    medicamente ?!! Ai de ales să
    îţi protejezi sănătatea sau să
    iei păpică la copii din puţinul pe care ţi-l dă statul c-ai muncit şi
    te-ai îmbolnăvit muncind.....iro
    nia sorţii e că bolnav nu te
    angajează nimeni pot avea
    mari probleme angajatorii dar
    nici nu te ajută chiar de ai copii problemele în stat nu se
    contopesc ele se separă ...acolo
    copii sunt copii eu sunt eu, nu se
    pune problema că bolnav fiind
    am şi mulţi copii...ei au alocaţii
    de drept eu o pensie de 250 creşte copii sau dă-i pe
    medicamente pe care nici un
    sfert nu le iei cu acei bani aşa
    că iei pt diabet că ăsta omoară
    la sigur dacă nu te tratezi laşi
    inima deoparte că mai ţine încă ...te gândeşti ce vei face cu
    astmul că ăsta e zdrobitor pe
    căldură şi în tandem cu inima
    bolnavă nasc un viitor
    infarct....un tub de 60 de pufuri
    e 220 la retetă compensată..... întrebări şi decizii îl poti privi în
    ochi pe cel mic de 5 ani când îţi
    cere 'tati mi dai o bucăţită de
    pine că mi fame te looog...mi
    dai? ' atunci ce alegi? Să te
    tratezi să-i creşti sau să sari peste tratament să-i creşti ?
    Fetele sunt mai mărişoare ele
    au înţeles şî tac nu au curaj să
    mai ceară nimic stau şi
    aşteaptă decizia mea şi eu
    decid: fără să mă gândesc prea mult ei sunt prioritatea mea iar
    pt mine mă rog lui D-zeu să mă
    mai ţină pe picioare poate luna
    viitoare voi putea lua mai
    multe pastile.....dar de fiecare
    dată o nouă problemă se iveşte şi mai complicată ,cine ştie ce
    va mai fi ? Cine ştie dacă mai
    apuci următoarea lună? Cine
    ştie dacă mai reuşesc să ies din
    iarna ce vine? Mai am si acum
    300 datorie la lemne de la iarna trecută,dacă nu-i achit iarna ce
    vine va fi interesantă că nu mai
    văd lemne pe datorie.....Mis
    terioase şi încâlcite sunt Căile
    Domnului,cine ştie cât voi mai
    putea parcurge acest drum?? Numai D-zeu El e Mare şi
    Bun ....Slavă Lui si
    Fiului ......astea sunt mici
    probleme ce te ţin treaz şi fresh
    pt o nouă zi :( primul meu gând
    si grijă de dimineată !!?? Se trezesc copii ,ce le dă tati de
    păpică e şi întuneric ireg-ul ne-
    a pierdut de clienţi de vreun an
    si ceva iar lumânări nu mai sunt
    mă întreb pe unde mai încarc
    tel mai vrea cel mic să audă un radio .....urmează o nouă zi D-
    zeu să ne aibe în pază. Cu
    respect George

    Raportează
  • postat de vistula Marți, 06 August 2013 16:56 92.80.180.*** Link la comentariu
    0
    1

    pai si bomuna balabanesti este pe cale de disparitie asta datorita primariei .ziaristii din galati nu scriu numai de alte comune dar in nordul judetului ai interdictie de ce din motive politce ,medic de familie nu avem permanent vine si el ca la picnic doua ore ..si cand vin ziaristii ca un facut stau de vorba numai cu cine le convine dar stati si cu cei sarmani si batjocoritii

    Raportează
  • postat de vistula Marți, 06 August 2013 16:55 92.80.180.*** Link la comentariu
    0
    1

    pai si bomuna balabanesti este pe cale de disparitie asta datorita primariei .ziaristii din galati nu scriu numai de alte comune dar in nordul judetului ai interdictie de ce din motive politce ,medic de familie nu avem permanent vine si el ca la picnic doua ore ..si cand vin ziaristii ca un facut stau de vorba numai cu cine le convine dar stati si cu cei sarmani si batjocoritii

    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.