* Nunta unor tineri era un moment pe care satul îl ţinea minte o viaţă întreagă * Trei zile dura unirea destinelor, în lumea satului gălăţean * Acum se fac din ce în ce mai puţine nunţi şi nici nu prea mai poate fi vorba despre tradiţie
Avea un aer aparte tot ceea ce ţinea de nuntă săvârşită în satul gălăţean, de la complexul dans al găinii prin bătătura casei şi până la hora miresei şi ritualul strigării darului. Acum, căsătoriile de la ţară sunt tot mai rare - de zeci de ori mai puţine decât la începutul anilor '90, în comunele mici - iar despre rânduială strămoşească a celor trei zile ale nunţii aproape că nici nu mai poate fi vorba.
Ce s-a pierdut aproape de tot şi ce redescoperă tinerii care sunt pe punctul de a se căsători vă spunem astăzi. Am centralizat informaţiile legate de nupţialitate din bazele de date ale Institutului Naţional de Stiatistică (INS), iar datele legate de aspectele folclorice le-am obţinut de la Centrul Cultural, de la cercetătorul Paul Buţa.
Numărul nunţilor a scăzut de zeci de ori
Dacă până pe la mijlocul secolului trecut, tinerii nici nu se gândeau să intre în gura clevetitoare a satului, refuzând să se căsătorească sau făcând o ceremonie de mântuială, acum lucrurile stau cu totul altfel. Prea puţine mai sunt satele în care se mai întâmplă asta. Situaţia nu este specifică doar judeţului nostru. De la începutul anilor '90 şi până astăzi, numărul căsătoriilor din Vrancea, de exemplu, s-a înjumătăţit. În comune mici, cum e Oancea, la finele anului 1990 se înregistrau 25 de cununii pe an, în vreme ce la începutul anului trecut abia dacă mai erau înregistrate două astfel de evenimente pe an. Prin urmare, avem o scădere de mai bine de zece ori a numărului de familii nou-formate. În comune mai mari, cum ar fi Matca sau Lieşti, numărul de cununii a scăzut de la 117, respectiv, 103, la finele lui 1990, până la 69, respectiv, 35, la începutul anului trecut. Scăderi importante sunt şi la Nicoreşti (de la 65 la 25 de nunţi pe an), Nămoloasa (de la 32 la 9 nunţi pe an), Pechea (de la 129 la 37 de nunţi pe an) şi aşa mai departe. N-am găsit în statistici nici măcar o comună în care numărul de nunţi să fie în creştere, nu în scădere.
Cele trei zile ale nunţii, cu rânduielile lor
Obişnuiţi cu ritualurile moderne de nuntă, ne e destul de greu să ne imaginăm cum ar fi putut nunta să ţină trei zile şi cum ţăranul, de altfel destul de sobru, îşi găsea vreme să petreacă atât. Paul Buţa, din cadrul Centrului Cultural Dunărea de Jos, ne-a ghidat, însă, prin ritualurile fiecărei zile.
Pregătirea evenimentului începea, de fapt, cu o săptămână sau două înaintea zilei nunţii. Naşul mergea prin sat, cu sticlă sau ploscă de vin legată cu busuioc şi îi cinstea pe gospodarii comunităţii, indiferent dacă aceştia urmau să onoreze invitaţia la nuntă sau nu. Din vinerea de dinaintea nunţii începea pregătirea bucatelor, femeile făceau horă.
Sâmbătă de dimineaţă erau aduşi lăutarii, cu rata, dacă exista, sau cu căruţa. Pentru ei, se făcea o masă specială, gătită cu carne de oaie, şi care trebuia musai să conţină borş, fel care nuntaşilor nu li se servea. De regulă, bucatele de la nuntă, dintre care nu puteau lipsi sarmalele şi friptura cu pilaf sau grâu fiert, în vechime, nu conţineau carne de oaie, ci erau făcute cu vită sau porc special sacrificat pentru nuntă.
Lăutarii cântau, sâmbătă, până pe la orele 23.00 - 24.00, după care se retrăgeau la odihnă. Urmau să cânte duminică, de dimineaţă până noaptea. Duminică de dimineaţă, mireasa era gătită, în casă, de familie şi rude, după care ieşea în curtea, unde o putea vedea toată comunitatea în straiele de nuntă.
„Urma apoi nunta miresei, care se făcea în ogradă. Socrii ieşeau în mijlocul horei celei mari cu talgerul cu cozonac şi cu sticla de vin legată cu busuioc. Hora ţinea atât cât toată lumea să fie servită cu vin şi cozonac, înainte de plecarea la biserică", spune Paul Buţa.
Iertăciunea trebuia şi ea făcută, înainte ca alaiul să plece spre biserica unde se făcea cununia religioasă. Mirii îşi cereau iertare de la părinţi pentru toate cele pe care le făcuseră până atunci şi le sărutau mâna. Preotul nu întreba, în biserică, dacă ritualul iertăciunii s-a săvârşit, dar rânduiala satului impunea acest lucru.
După cununie, începea jocul, care dura până spre seară.
„Duminică, după ce veneau de la cununie, la 12.00 - 13.00, nuntaşii jucau până seara. Apoi plecau acasă. Inclusiv naşul îşi lua oamenii şi pleca. Socrii mari, la fel. Dacă erau veniţi pe prin alte sate, socrii mici rămâneau la nuntă. Cu toţii spuneau: „Plecăm să ne schimbăm toaletele”. Fiţi siguri, însă, că ei nu schimbau nicio toaletă. Dar trebuiau să-şi aşeze vitele la locul lor, să-şi închidă păsările şi să-şi pregătească gospodăriile pentru noapte. Apoi se găteau frumos şi veneau înapoi la nuntă. Se juca, iar la miezul nopţii se punea masa, urmată de strigatul darului", a precizat Paul Buţa.
Darul consta în bani, dar nu numai. Se dădeau animale şi păsări, piese de mobilier şi instrumente de bucătărie şi multe altele. Era obligaţia socrilor mari să le asigure locuinţă tinerilor căsătoriţi.
"Mirii erau copiii unor gospodari, aşa că ei înşişi nu aveau, încă, nimic. Socrii mari le asigurau, de regulă, o odaie în casa lor, cu bucătărie comună, până tinerii îşi ridicau casa proprie. În cazul în care situaţia o impunea, mirii putea merge şi în partea miresei şi a socrilor mici. Era, însă, o ruşine. Satul accepta - e posibil ca mireasa să fi fost singură la părinţi, deci familia ei să aibă nevoie de mai mult ajutor la bătrâneţe - dar totuşi rămânea o pată pe imaginea cuplului. Să te însori însemna să-ţi aduci nevastă în casă, nu să te duci în casa ei", apreciază cercetătorul.
Luna de miere nu exista ca atare, ci era o perioadă marcată de alte prilejuri de veselie, în care tinerii se pregăteau pentru viitor. Cu detalii legate de modul în care decurgea această perioadă şi cu privire la felul în care ţăranul gălăţean îşi alegea naşii în vechime, vom reveni în ediţiile noastre viitoare.
De la familia ţărănească trainică la concubinaj
Sărăcia şi lipsa perspectivei au făcut din nuntă un eveniment rar.
„De nuntă tradiţională, la Oancea, nici nu mai poată fi vorba. De fapt, oamenii preferă să nu mai facă nuntă. Ori trăiesc în concubinaj, ori semnează actele şi atât. Ultima nuntă de la Oancea a fost anul trecut. Le-am pus la dispoziţie oamenilor spaţiu unde să nu plătească taxă de închiriere, dar nu face aproape nimeni. Este adevărat că, în comuna noastră, populaţia a şi scăzut dramatic. Avem 1.430 de locuitori şi pot spune că avem noroc de faptul că mai vin oamenii din Galaţi să se stabilească aici. Noi păstrăm rostul, facem horă de Paşte, aducem fanfară… Dar oamenii nu mai ţin”, a precizat primarul comunei Oancea, Victor Chiriloaie.
„Pe de o parte, zona noastră este una foarte săracă, aşa că oamenii nu-şi prea permit să facă nuntă. Avem, în medie, două sau trei nunţi pe an, uneori poate nici atât. Cine face nuntă preferă un cadru restrâns, adaptat bugetului. Mi-e dor de nunta cu dansul găinii şi cu toate tradiţiile, dar nu cred că vom mai vedea aşa ceva. Din păcate, mulţi dintre tineri au plecat, iar bătrânii nu mai au treabă cu nunţile”, a declarat primarul comunei Vârlezi, Ştefan Patriche.
„La noi, se mai păstrează parte din tradiţii. Se mai joacă găina, se merge la mireasă, vin la Primărie, merg la biserică şi aşa mai departe. Poate şi faptul că avem aici un local îi încurajează să facă nuntă. Oricum, scăderea numărului de nunţi e dată de neîncrederea în viitor. Mai degrabă se căsătoresc muncitorii şi oamenii simpli decât cei cu carte multă, care sunt mai sceptici. Ţăranul face, însă, nuntă aşa cum poate. Apoi îşi face o casă, îşi ia un animal şi îşi începe o gospodărie. Facem la fel cum am făcut noi, cei de aici de la talpa pământului, dintotdeauna”, a declarat primarul comunei Schela, Maricel Petrea.
Fotografiile prezentând scene de nuntă provin din Arhiva Centrului Cultural Dunărea de Jos Galaţi şi au aparţinut Ecaterinei Hule; antepenultima fotografie din galerie i-a aparţinut lui Enciu Gheorghe
