S-a decretat. 2010 este Anul Sărăciei. Nu, nu al globalizării sărăciei europene, pentru că Uniunea Europeană este interesată să cerceteze în acest an fenomenul, ci un an în care să punem lupa interesului nostru, de continent civilizat şi cu pretenţii, pe nevoile unor categorii defavorizate care încep să scoată capul la lumină.
Asaltaţi de ştiri bombă şi crime celebre, de politici cu nume sofisticate şi politicieni celebri din motive dezgolite sau dimpotrivă, uităm că mulţi dintre cetăţenii cu drept de vot de pe bătrânul continent au ajuns la sapă de lemn.
Şi pentru că noi, românii, avem sorginte latină şi suflet slav, cărările sărăciei româneşti, lucie şi eternizată în acest timp răsfrânt între comunism şi capitalism ca o reptilă doborâtă de soare, sunt zilnic bătute de un popor întreg de vorbitori ai limbii din Mioriţa.
Aşa schingiuită cum este ea acum, limba română le permite, totuşi, trăitorilor de prin sate şi oraşe, care folosesc lumânarea şi mănâncă urzici, să comunice cu „partenerii” de generaţie, să schimbe opinii cu politicienii în campaniile electorale şi să înjure vârtos în anii dintre ele.
Uneori, pe ritmul unei muzici de dor şi inimă albastră. Folclorul nou include balade ale bogăţiei în mai mare măsură decât cântece ale dezmoşteniţilor sorţii.
Ar fi timpul, şi iată că şi anul potrivit, să se nască pe pământ românesc, o baladă a sărăciei.
Să cântăm despre casele ruinate, despre întreprinderile care nu mai sunt, despre câinii căţăraţi pe acoperiş şi pisicile schiloade de la care puii nu mai au ce să sugă, despre pantofii scâlciaţi uitaţi în mijlocul străzii şi despre copiii care învaţă la lumânare, despre datoriile la întreţinere care te lasă fără apa cea de toate zilele şi, de ce nu, despre geamurile sparte ale fostelor magazine din Piaţa Mare, pe care criza a uitat doar cuvântul minune „rate”, din vremea fericită când tot omul îşi lua pe datorie aragazul şi maşina de spălat.
Să cânte, în loc de formaţii străine, românaşii fără loc de muncă, pe la colţuri de stradă şi prin scări de bloc imnul unei sărăcii de care se mai ocupă acum doar Europa, ai noştri aleşi fiind prea grăbiţi să treacă precum acceleratul - acela din vremea lui Nea Nicu, care avea şi viteză - prin capitalele europene, unde se duc la odihnă, cumpărături şi tratament. Şi din care nu văd şi nu învaţă nimic.
Galaţiul, una dintre localităţile unde sărăcia sparge ochiurile ferestrelor doar în nasul cui vrea să o vadă, va trece şi prin acest an, eventual organizând vreun simpozion ca să se înscrie în trendul general european.
Avem vocaţia curgerii. Doar ne ţine Dunărea unda la tâmple, Siretul e la locul lui şi ne bate Prutul în pleoape. Atâta bogăţie cu care nimeni nu se mai pricepe să facă nimic!
