A fost şase ani, consecutiv, fruntaş în întrecerea socialistă, urma să primească titlul de Erou al muncii socialiste, însă a venit Revoluţia
În 1987, în Combinatul Siderurgic gălăţean, numărul cocsarilor atingea cifra maximă din istoria colosului: 1.800. În vara lui 2009, când Uzina Cocso-Chimică s-a închis, mai erau 660 de cocsari – o parte dintre ei s-au reprofilat, ceilalţi au ieşit cu Ordonanţa, încheindu-şi socotelile cu siderurgia. Meseria care acum 25 de ani avea mare căutare – existau clase speciale la Liceul Metalurgic, iar inginerii erau pregătiţi pe specialitate, la Facultatea de Metalurgie – astăzi devine istorie. Nici la Reşiţa şi nici la Hunedoara nu mai sunt cocserii, în combinatele siderurgice.
47 de ani vechime pe cartea de muncă
Vasile Onofrei are 64 de ani. Este pensionar din 1999 şi a lucrat timp de aproape 30 de ani la UCC. A fost şef de echipă la exploatare şi a ieşit la pensie cu categoria I – 2 specială, ceea ce înseamnă că, pe cartea sa de muncă, anii de vechime însumaţi sunt în număr de 47! (datorită sporurilor speciale). A muncit nu greu, ci foarte greu, dar şi-a asumat acest lucru şi i-a plăcut. Îşi aminteşte şi acum vorba unui director pe care l-a avut, domnul Călinescu. Acesta le spunea mereu: „Aici munca e neagră, e grea, dar mâncaţi pâine albă”. A fost şase ani, consecutiv, fruntaş în întrecerea socialistă, urma să primească titlul de Erou al muncii socialiste, însă a venit Revoluţia. Câştiga, în anii aceia, 5.000 de lei salariu pe lună (dublu faţă de un salariu obişnuit), dar muncea cu drag, ştiind că efortul îi este apreciat şi răsplătit.
„Am fost mire în ziua când s-a dat în folosinţă UCC”
Vasile Onofrei a venit în Galaţi dintr-un sat băcăuan, Slobozia. După armata pe care a făcut-o la Comitetul Central, la Bucureşti, în 1968, unde a avut ocazia să-i vadă de aproape pe Ceauşescu, Nixon şi mulţi alţi preşedinţi ai acelor ani. „Prima dată am ajuns în laminor, la LTG”, povesteşte Vasile Onofrei. UCC-ul s-a dat în folosinţă pe 6 mai, 1972. "Ţin minte toată viaţa acea zi, pentru că atunci am fost mire. Pe 8 mai a trebuit să mă întorc din „luna de miere” că se însura Ion, un alt coleg, şi nu aveam om la comprimare”. A fost angajat întâi ca uşier. Adică la munca cea mai de jos: trebuia să cureţe locul din faţa uşii cuptorului în care ardea cărbunele. Apoi a trecut în cabina maşinii de şarjare, de 400 de tone, apoi pe maşina de scos uşi, pe locomotiva cu vagoanele care prelua cocsul la descărcare, apoi pe macara, a făcut de toate.
18 ani de schimbul trei
Nea’ Vasile a lucrat în ture şi a însumat 18 ani nedormiţi: „18 ani de ture de noapte mi-au ajuns. Din sfert în sfert de oră aveam descărcare, nu se punea problema să închizi vreun ochi. Era flux continuu, 28 de piloţi pe tură planificaţi”, spune cel care avea în echipă 40 de oameni, başca electricieni şi lăcătuşi. „Şeful de echipă era echivalent cu un maistru. Nu pot să vă spun numărul exact al celor pe care i-am învăţat meserie, dar au fost mulţi: cei de la şcoala de maiştri, veneau şi ingineri şi oameni din poliţie, un decan de facultate de la Iaşi, foşti avocaţi, procurori, persoane din cadrul armatei, care cum erau daţi afară veneau şi se reprofilau. Condiţia ca să reziste era să fie sănătoşi. Având în vedere că eu sunt de la ţară, am fost mai robust, am avut plămânii buni. În cocserie, dacă nu aveai plămânii buni, nu aveai ce căuta. Un doctor mi-a spus aşa: Vasile, dacă vrei să mănânci pensie, iei o bucată de slănină şi bei un rachiu mic, pentru dezinfectare, după ieşirea din tură”.
„Dacă aş mai avea 20 de ani, m-aş face aviator”
După pensionare nu a mai fost în Combinat, nici măcar în vizită. Se mai întâlneşte cu foşti colegi, pensionari şi ei. Am vrut să ştim unde crede Vasile Onofrei că s-a greşit, în privinţa soartei combinatului: „S-a greşit fundamental când l-au vândut indienilor. Aceştia nu sunt legaţi cu nimic nici de locurile, nici de oamenii de aici”. Dacă ar mai avea 20 de ani, Nea’ Vasile spune că s-ar face aviator: „Am avut un unchi aviator, care mi-a povestit, de când eram copil, cum a trecut el cu avionul pe sub podul de la Cernavodă. Asta mi-ar fi plăcut să pot face. Acum îmi doresc doar să fiu sănătos şi să mai mănânc pensie”, conchide omul care şi-a dedicat 30 din cei mai frumoşi ani ai tinereţii sale unui domeniu pe cât de dur şi de periculos, pe atât de căutat în anii de glorie ai siderurgiei româneşti.
