O comunitate mică, dar care se comportă ca o mare familie, aşa sunt armenii din Galaţi, în ciuda faptului că au rămas doar 40-50 de suflete. Dintre aceştia, doar unul sau doi armeni mai sunt puri, aşa că tradiţiile aduse din Caucaz se pierd în negura timpurilor. Cu toate acestea, micul grup din Galaţi rămâne unit în plan spiritual.
Unul dintre lucrurile care îi ţin alături este Biserica Armenească „Sfânta Maria”, din zona Potcoava de Aur. E ştiut lucru că în orice loc de pe pământ i-a purtat soarta, armenii au început să-şi întemeieze viaţa de comunitate ridicând în primul rând un lăcaş de cult.
Mai mult decât credinţa în Dumnezeu, pe armenii de pretutindeni îi uneşte istoria. Gălăţeanul Eduard Kevorkian afirmă răspicat că, dacă în familiile mixte, aflate la treia sau a patra generaţie, tradiţiile s-a pierdut, în schimb, orice urmaş al unui armean se simte dator să povestească mai departe despre prigoana la care i-au supus turcii, în 1915. Se spune că nu există familie care să nu fi avut o rudă pierdută în prigoana de acum o sută de ani. Tocmai de aceea, a le povesti copiilor despre încercarea strămoşilor lor devine o adevărată tradiţie de familie.
Scăpat de prigoană, stabilit în Galaţi
Ca exemplu, iată care este istoria familiei Tavitian din Galaţi „Trei generaţii din familie îşi datorează existenţa unui fapt istoric care, în mod tragic, a pus capăt multor vieţi. Arşag Tavitian nu şi-a dorit niciodată să renunţe la casa şi la familia lui din Erzerum”, ne povesteşte chiar strănepoata acestuia, gălăţeana Noemi Tavitian. „Când era doar un copil de zece ani, străbunicul Arşag a fost martorul unor cruzimi de neimaginat, unui masacru care l-a bântuit tot restul vieţii. În timpul prigoanei armenilor din 1915, familia străbunicului Arşag a fost ucisă de soldaţii turci, cu excepţia unei mătuşi care a reuşit să scape şi a încercat să îl salveze. Forţat să îşi vadă mătuşa decapitată de Junii turci, copilul de atunci a reuşit să scape din Erzerum ajutat de un necunoscut care a binevoit să îl îmbrace în straie turceşti, dându-i o şansă la libertate.” După o călătorie lungă prin lume, Arşag se căsătoreşte cu o armeancă din Brăila şi abia prin ’45 se stabileşte la Galaţi.
Obiceiuri uitate
Frumuseţea vieţii modeste de atunci se regăsea în bucuriile mici, dar sincere de care Maria Tavitian, unul dintre cei patru copii ai lor, îşi aminteşte cu plăcere. Deşi nu aveau bogăţii, plăcerea copiilor era extrem de mare când savurau corăbioare însiropate, baklava, mâncare de vinete sau mâncăruri de gutui sau prune gătite de mama lor. În zilele de sărbătoare, părinţii îşi puneau „hainele bune” şi, înainte de a pleca la biserică, toţi copiii trebuiau să sărute mâna tatălui şi a mamei, în semn de respect şi recunoştinţă. Un alt ritual, acum uitat, era băutul ceaiului, nu din ceaşcă, ci din farfurie. Ţinând-o cu uşurinţă pe vârful degetelor, armenii ridicau farfuria la buze şi sorbeau ceaiul, aşa cum obişnuiau strămoşii lor.
Noemi Tavitian mai povesteşte că, deşi în familiile armeneşti covorul reprezintă un obiect ce trebuie transmis din generaţie în generaţie, în familia sa, singurul obiect păstrat de la străbunicul Arşag este un samovar în care acesta prepara ceaiul pentru musafiri.
