Vorbim în curtea Bibliotecii „Urechia”, la o ţigară. Bea ness cu apă minerală - nu are la ce încălzi apă. Victor Gheonea se poartă curat, are barbă şi plete albe, pentru că oricum plete purta şi pe vremea „Flower Power”, când era chemat la Securitate pentru că „vorbea”. Un om care a riscat să-şi trăiască independenţa şi în dictatură este şi acum independent. Adică singur. În a doua zi de Crăciun, în 2009, i-a ars casa de pe Basarabiei. A fost internat la arşi, a ieşit din spital, a plecat din Galaţi, la sora mai mică, doctoriţă, despre care spune că el a crescut-o, dar acum „o renegă”. Apoi iar la Galaţi, în magazia cuiva doar o vreme, acum „locuieşte” în holul unui bloc. Ani buni chemat pe la Securitate, se simte „hăituit”. Se documentează la Bibliotecă, are telefon mobil, buletin cu adresa veche (casa arsă, între timp retrocedată), aşa că măcar ia o pensie din care, după ce plăteşte banca, mai rămân vreo 570 lei. Nu că s-ar plânge. Are 72 de ani şi a fost proiectant principal la ICEPRONAV, dar făcea şi fotografii „la negru”. A fost şi căsătorit, doi ani – a fost „prea mult” , zice – şi s-au despărţit. Fără copii. Lucra mult noaptea, studiind, ascultând muzică: „În medie, nu am dormit niciodată mai mult de cinci ore pe noapte”.
La telefon, Securitatea
„Aveam gura slobodă, făceam comentarii şi m-au chemat la Centru, în Ţiglina. Colonelul Arvanitopol: patru ore şi jumătate de convorbiri incomode. Nu, cel puţin pe mine nu m-au bătut. Mi-a zis: „De ce ai rupt portretele lui Ceauşescu din almanahuri?!” I-am spus: „Nu le-am rupt, dar din almanah am oprit numai foile care mă interesau, ca să nu fac depozit de maculatură”. Şi din revista „Lumea” rupeam foile cu fotografii şi editoriale de la început. Au fost colegi care s-au ocupat de problemă şi m-au turnat. Întotdeauna am privit uşor deasupra orizontalei. Ameninţarea colonelului mi-a rămas în memorie: „Te văd cu multă stăpânire de sine, foarte subtil în discuţii, dar te avertizez că nici noi nu suntem oricine, nu suntem luaţi de pe stradă! Eu am două facultăţi, dintre care una, Dreptul. Tovarăşul – era securistul dintre noi – are şi el o facultate, aşa că să nu ne confunzi! Ai să dai o declaraţie că ai să respecţi legile statului!”” Avea multe abonamente la albume de fotografie sau design străine, din lagărul comunist: în fiecare noiembrie, plătea 5.000 de lei pentru abonamentele anuale. „Eu întotdeauna am avut datorii.” La o lună după discuţia cu colonelul, a scris la Pasadena - California, solicitând informaţii despre admiterea într-un colegiu de design – era o sfidare! „Americanii mi-au trimis un album cu reproduceri de opere de artă şi planificarea cursurilor, pe zi şi pe oră.” Nu l-a primit, decât după ce a reclamat la Poştă. „La două zile de la reclamaţie, mi l-au trimis”. „Nu, nici nu speram eu să plec, dar voiam să le demonstrez că nu mi-e frică de EI.”
Dar cu Securitatea nu te joci! Au urmat telefoane nocturne. El chiar mulţumea celui ce tăcea la telefon, că l-a trezit să-şi facă o cafea. Pe vremea aceea, avea la ce să fiarbă cafea. Într-o primă fază, telefonul a avut şi glas: „Ce ţi-au făcut, mă, ăia pe Brăilei? Am auzit că ţi-au făcut capac la coşciug”. Răspundea: „Am eu alte probleme care mă preocupă, nu mă interesează. Am de lucru!” „Dar loc de veci la Eternitatea ai?” „După ce-oi muri, nu dau doi bani pe ce-mi fac, pot să mă pape şi câinii!” „Ai dreptate, la cimitirul nou sunt gropi gata făcute.” Apoi „au început telefoanele mute – timp de un an şi 16 zile.” Îl sunau, acum ziua, dar tăceau chitic. Ca să nu se instaleze „fobia telefonului”, a început lungi monologuri. Le-a pus şi Beethoven la pick-up („Muzica desfundă mintea!”, spunea Glasului mut), sau le recita poezia sa preferată, „If” de Kipling, ori poeme de Omar Khayam. Pe banii statului comunist, că doar nu sunase el. Dacă avea musafiri şi întrebau cu cine a vorbit, răspundea: „Cu nimeni, e în imaginaţia mea.” După un an şi 16 zile s-a dus la „prieteni”, familia care, era convins, îl turnase, cu un bucheţel „şi m-am amuzat, povestind ce fac eu la telefon”. După asta, apelurile au încetat brusc. Şi i-a părut acum rău, căci „mă obişnuisem, aveam distracţie.”
