Hitchcockline - poliţiste, mai altfel | Excomunicatorul (12)

Hitchcockline - poliţiste, mai altfel | Excomunicatorul (12)

okazii.ro
Evaluaţi acest articol
(11 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Maiorul Devrican aduse corpul delict şi îl aşeză, cu o bufnitură, pe biroul colonelului de Miliţie Belciugan. "Este treaba Securităţii, Devricane", spuse colonelul, fără să-şi ridice ochii de pe pagina din "Scânteia" cu "Faptul divers". Maiorul tuşi, atrăgându-i atenţia şefului: "Tovarăşe colonel, mai daţi-mi două zile! Nu e pur şi simplu aşa, "nişte aur", e exact cam tot un kilogram de cocoşei. Cam tot un kilogram de aur conţinea şi pachetul de la inginerul Mateescu. Fiecare cocoşel are 6,55 grame, unii sunt tăiaţi, aşa că nu e greu să faci porţii egale…"

Mateescu fusese sunat la uşă de un puşti negricios, cu muci în nas şi peticit, care spusese că e "poştaş", că-l trimisese "un nene". Precaut în astfel de vremuri, inginerul nu vru să pună mâna pe pachetul învelit în ziarul "Scânteia", dar plodul aruncă pachetul şi se făcu nevăzut jos pe scări. Cum să fugă ditai inginerul după ăla, să-l vadă tot cartierul gâfâind? Mateescu îşi chemă şi soţia drept martor la o adică şi, fără să treacă pachetul misterios peste prag, îl spintecă încet cu un cuţit de bucătărie, iar dinăuntru se revărsă un purcoi de monede aurii. "Cocoşei", adică moneda de 20 franci cu "Cocoşul Galic" francez, emisă la început de secol XX, pe care scrie, ca să vezi, "Liberté. Egalité. Fraternité". Mii de cetăţeni găsiţi chiar şi cu doar câteva astfel de monede, ascunse sau nu, fuseseră aruncaţi în puşcărie, după venirea comuniştilor la putere. Iar aici putea fi un kilogram! Un kilogram de ani de puşcărie, se lamentă Mateescu. Cum era unul dintre fericiţii din bloc care deţinea telefon, roti cadranul formând numărul de la Miliţie, în timp ce o pusese pe Izabela să păzească aurul cu mătura. Precaut, trăsese deasupra un covoraş. "Dacă te întreabă vreun vecin ceva, spune-i că am prins un şobolan mort", îi ceruse el. Avuseseră grijă să nu pună mâna, ca să nu lase amprente şi să se creadă, Doamne-fereşte (pardon, acum scriem Dumnezeu cu "d" mic!), că pachetul putea fi al lor.

Peste numai o zi, maiorul Devrican devenise foarte atent când, în urma unui denunţ, descoperise şi între lemnele de foc ale familiei Cristescu tot un kilogram de cocoşei. Nu putea fi o întâmplare! Suspect, foarte suspect!

"Măi Devricane, asta-i procedura, trebuiau informate imediat Organele, vrei să-mi faci mie bube-n cap?!"

(2)

„Mă Devricane, vezi că nu vezi?” – se supără colonelul. Omul ăsta misterios nu fură aur, ca oamenii normali, ci dă cu aur în populaţie. De ce? Păi, poate ca să cumpere secrete de stat. O fi vreun spion, ori asta nu-i treaba noastră a Miliţiei, ci a DIE.” Într-adevăr, protocolul cerea imperios ca Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii să fie pusă la curent. Devrican insistă: „Toarşu´ colonel, fiţi pe pace: am trimis monede pentru analiză. Dacă-s cocoşei falşi, asta nu intră la escrocherie? Şi dacă misteriosu´ a trimis aşa, de sanchi, numai o parte din aur, da´ de fapt are mult mai mult? Poate că l-a furat de pe undeva, ceea ce e chiar de competenţa noastră!” „Nu s-a semnalat.” Maiorul insistă: „Şi dimineaţă am mai descoperit o adresă! Familia Priscopan, de pe strada Plevnei. Un bătrân care a fost toată viaţa geambaş şi ghiocear, n-are acces la invenţii sau informaţii secrete… Moşu-i pe moarte, da´ tot a sesizat organele.” „Mă Devricane, da´ dac-a sesizat şi Securitatea?! Nu ne-o punem urât de tot?”

Maiorul zâmbi şiret, răsucindu-şi cascheta: „Ei, până or lua ăia la laborator probe, să vadă dacă nu sunt monede falşe, poate ajungem şi NOI la capătul firului. Cer aprobare să merg cu un câine poliţist prin cartiere. Am păstrat ziarul în care erau înfăşuraţi gologanii, câinele va putea lua urma „poştaşului”, plodu´ ăla.”

*  *  *

Bătrânul Andone Ene Priscopan se pregătise din vreme: sicriul de brad – ieftin, el fusese o viaţă om cumpătat –  în curte, acoperit cu milieuri. Pantofii de mort, legătura de picioare şi cea pentru bărbia mortului, un costum vechi de haine. Îşi adunase la căpătâi băieţii, fetele şi nepoatele să le împartă umila lui avere. „Lisandro, ai casă grea şi m-ai grijit, îţi las toate acareturile. Frosa primeşte blăniţa de vulpe, care-a fost a babei.” Fata protestă: „Da-i de câine şi a mâncat-o moliile!” „Taci, că moliile sunt başca! Tu, Vasâli, ia de-aici verigheta mea. Ghiţă, adă un patent şi vezi de poţi să-mi scoţi dintele de aur din gură. Aurul e bun în orice regim!”

Dar Ghiţă tocmai intra cu un pachet adus de un copil. Se cruciră cu toţi când dădură de atâţia cocoşei de aur. „Să ne ţinem gura, suntem bogaţi!” – sări Vasile. Merseră dincolo. Moşul o chemă lângă pat pe Lisandra: îşi dăduse toată averea ăstora, iar ei, nesimţiţii, urma să se-mbogăţească fără muncă! „Lisandră, ia şi scrie!”

(3)

„Devricane, nu zi „câine poliţist!”, îşi aminti colonelul de Miliţie Belciugan. „Însă cum?” – se interesă imediat maiorul. „Zi-i „câine-miliţean”!” Şi colonelul râse ca de-o glumă bună, iar maiorul râse şi el, normal: obligaţie de serviciu!

Şi, într-adevăr, câinele-miliţian fu adus chiar a doua zi. Obişnuit cu pisicile, Devrican dădu să-l mângâie. „Numa´ io dau mai diparti ordine cânelui, nu se admite ordine derecte!”, se supără dresorul în haină de adjutant de Miliţie. „Căţelarule, ia, atunci dă-i să molfăie hârtia asta!” – îi ceru maiorul.” „Că „căţelar” înseamnă „mitralior”, tov maior, nu…”, preciză adjutantul, preluând de la ofiţerul spilcuit ambalajul. Hârtia în care fuseseră împachetaţi cocoşeii de aur era cam rece – fusese ţinută poate… la frigider? -, iar câinele lup strănută, mârâind la maior. Câinele poliţist distinge chiar miliarde de mirosuri, inclusiv pe cel de ofiţer şi, spre deosebire de orice miliţian, din ăia care se poartă ca un câine cu omul sau din ăia mai de treabă, câinele se pensionează după cel mult nouă ani…

Într-adevăr, cu ajutorul câinelui, pe la amiază descoperiră, după dâra invizibilă a mirosului, şi pe plodul atât de căutat: acesta avea o cicatrice pe frunte, chiar aşa cum fusese deja descris de martori. Şi era, conform descrierilor, murdar, dar pe aici toţi erau cam la fel… Băiatul, îl chema Voinea şi Vasile, ca şi biserica Sfântul Vasile, unde tocmai cerşea acum, întinse palma şi către miliţeni şi se milogi enervant: „Dăăă-mi şi mie un leu, ai un leu, ai un leu?” Maiorul se depărtă de copilandrul care puţea bine, deşi era viu, iar un tablagiu îi şi rase jegosului un dos de palmă: „Dac-ai să-mi dai rest, îţi mai dau 50 d-astea!” Şi râse gros. Puştiul se smiorcăi subţire. Nu mai primi „rest”, că spuse tot, de bună voie. Cică cerşise duminică la Cimitirul Sfântul Lazăr, unde a primit trei colaci, trei porţii de colivă, trei batiste, trei… „Mă, lasă coliva şi batistuţele, zi-ne de pachetele ălea!” – îi ordonă maiorul. Da, băiatul uitase să spună şi de pachet, că fusese doar câte unul, pe când celelalte, câte trei. În plus, pachetul s-a dovedit a nu fi de pomană, dar cu câştig. „Un moş” (unul cocârjat, cu jumătate din dinţii de jos „foarte lipsă”, cu păr foarte lung şi foarte alb, numai în faţă o meşă (copilul nu cunoştea cuvântul, dar exemplifică pe chica sa proprie) neagră-neagră, pe locul unde se mai vedea o rană veche. „Îl poţi duce?” – l-a întrebat bătrânul, arătându-i pachetul şi o hârtie de zece lei. Cum putea el să spună că nu poate?!

(4)

Colonelul Belciugan citea de multe ori la birou dintr-o carte poliţistă cu copertă mov, una tradusă, nu de-a noastră. De acolo îi veneau probabil tot felul de idei. Acum îi punea tot felul de întrebări mucosului ăla. „Şi ţi-a dat ăla zece lei de câte ori te întorceai după alt pachet?” „Prima dată mi-a zis omu´ acela albit de tot: „Mă băiatule, uite zece lei, da´ ţi-i dau când vii înapoi, după alt pachet. Şi să nu te împingă necuratu´ să umbli la pachet, că eu te aflu şi te caftesc rău. Eu văz peste tot! Trimit Miliţia după tine şi te saltă, dacă umbli la pachet!” Colonelul se amuză: „Rahat, trimite ăla Miliţia! Ce, e Miliţia mă-sii?!” Păi nu”, întări şi maiorul. Băiatul cel slinos povesti în continuare că, de fiecare dată când îl căuta pe moş, moşul s-a ţinut de cuvânt. Cum se găseau? Omul cu părul foarte alb, doar cu o meşă foarte-foarte neagră, neobişnuit de tânără, apărea întotdeauna de unde nu te aşteptai. Un cetăţean uşor de recunoscut, numai să fie găsit şi de miliţeni, constată maiorul Devrican. Şi de unde ştia moşu´ acela dement că n-ai să fugi cu pachetul la un moment dat?” „Păi m-a pus să jur că să moară taică-miu dacă-i ies din cuvânt cu vreo ceva!” Ciudat: păi chiar taică-său îi săltase toţi banii copilului! Ca să aibă şi el activitate, Devrican interveni sfios în faţa şefului. „Şi ce-ai făcut mă cu banii de la moş? Văd că tot mai cerşeşti”, îl descusu maiorul, care avea şi el nepoţi. „Păi, mi i-a naţionalizat babacu´. Că trebe să trăiască şi el den cevaşi.”

„Zi, mă, unde-ai mai dus pachete!” - se băgă în vorbă neîntrebat şi sectoristul care îi însoţea pe ofiţeri. „Chiar aşa!” - vru acum să afle şi colonelul. Şi copilul îi conduse pe strada Militară, la numărul 13. Număr cu ghinion, că „puşculiţa” era goală: nu era nimeni acasă, doar o javră de câine, prinsă în lanţ, moartă de foame şi de sete. Câinele poliţist mârâi înţelegător, mirosind poarta. „Măi Voinea, când zici că ai dus aici pachetu´?” - îl întrebă sectoristul pe băiat. „Să tot fie o săptămână întreagă.” Dar puştiul parcă nu mai cunoştea locurile: într-o săptămână, straturile de flori se uscaseră, pe geamuri se adunase praf, crescuseră peste tot buruieni!

Bătură şi la vecini. Nu, nu văzuseră de vreo săptămânpă pe nimeni din familia Başulea. Vecinul cu casa în fundul curţii îi lămuri: Başuleştii, Aneta şi Sofocle, plecaseră în excursie. În Bulgaria. Plecaseeră şi, ca să vezi, nici nu încuiaseră uşa de la verandă. Înăuntru, un televizor marca „Grigorescu”, încă bun, deci în pericol de a fi furat!

(5)

Intrară în casa Başulea fără ordinul Procuratorii: uşa de la verandă era chiar întredeschisă, constată tablagiul în momentul în care intră să se uite pe geam. Desfăcu tocul pistolului TT şi se pregăti să intre. „Măi… Ciolacule, lasă gradul să intre primul”, ceru colonelul, cu un zâmbet maliţios. „Trupa”, în care erau şi doi soldaţi în termen la Miliţie, intră, apoi, şi ofiţerii. Erau acolo pantofi de damă răsturnaţi în pat şi pe jos, multe, multe perechi! Vecinul intră şi el: „Coana Aneta chiar ni s-a lăudat că a luat pantofi cu toc cui, din piele de crocodil! Chiar două perechi, nu una singură!” Chiar şi pe mobilele din sufragerie se adunase mult praf, intrat prin uşa ne închisă. În bucătărie, mâncare stricată, în farfurii - totul lăsat de parcă un cutremur sau un pericol i-ar fi pus pe fugă pe soţii Başulea.

Plutonierul adjutant fu cel care descoperi pachetul desfăcut. Din câte auzise trăgând cu urechea la discuţia ofiţerilor cu băiatul-„poştaş” vagabond, putea fi chiar ambalajul pentru monedele de aur transportate aici. Cerşetorul confirmă. Adjutantul Ciolacu mirosi hârtia. „Trimite-o la analize”, spuse colonelul Belciugan maiorului Devrican. Însă tablagiul mirosi, trase o limbă şi constată: „Hârtia s-a mânjit de-o colivă!” Hăhăiră cu toţii, în sens de „prost mai e!”. Dar adjutactul insistă, calm: „Sunt sigur că e din arpacaş, nu din grâu. Ori, asta e lucru cam rar pe aici. Eu zic să investigăm câteva babe colivărese, poate ştiu mai multe despre suspect.” Colonelul se înverzi, dar îi şopti ceva maiorului, care plecă îndată, gâfâind.

Adjutantul citi câteva dintre cotoarele cărţilor din bibliotecă. „Io-te-te, ce titlu la asta: Dr… Drei Ab… Abhand… Abhan…lungen zur Sex… Sexultheorie. Ţi se limbă plimba-n gură!  Dă unu´, Sig...mund Schlomo Freud. În ce limbă o fi?” Colonelul îl repezi: „Păi vezi că nu vezi? Dacă terminai şi tu ălea opt clase obligatorii, nu era nevoie să ne întrebi!” Tablagiul se înroşi, dar nici în Miliţie, nici în Armată, nici la Partid, nu te pui în gură cu colonelul! Îngăimă, totuşi: „Permiteţi să raportez, am terminat chiar şi profesionala!” Colonelul se bucură: „Atunci, du-te să duci apă la javra aia de câine, că ţi se prăpădeşte martorul principal.”

(6)

Sectoristul înghiţi în sec şi se execută. Ieşind, se lovi de maiorul Devrican, care se reîntorcea, transpirat. „L-am trimis pe sectorist să-l ancheteze pe martorul de afară. Pe acela cu colţi galbeni şi cu coadă.” Maiorul zâmbi. Ceilalţi, mai mici, behăiră, dar fără răutate: li se putea întâmpla, oricând, şi lor.

Plutonierul adjutant Ciolacu trase discret afară după el pe unul dintre soldaţii în termen, care fusese concentrat în serviciul militar cu termen redus la absolvirea facultăţii. Facultatea de Chimie Alimentară! Asta „rima” cu… coliva din arpacaş, linsă mai devreme, ca probă concludentă, de sectorist. Puştiul găsi greu, printre bălării, ţeava de apă cu robinet din curte. Tânărul trebui să intre în vârful bocancilor, căci băltise rău. Nu, nu era ceva defect, robinetul fusese strâns neglijent, în grabă sau cu nepăsare! Oare stăpânii casei fugiseră cumva în Occident? Cu atâta aur, capitaliştii ăia puteau cumpăra destui membri de partid şi să-i facă spioni pentru ei, îi explică Ciolacu câinelui, încet, cât timp tânărul cotrobăia încă după un vas pentru apă.  

Dacă Dej, flocosul câine al lui Başulea, ar fi putut povesti, şi-ar fi amintit şi ar fi povestit şi el cât de bine a mai dus-o dumnealui la această familie aşezată. Nu le venea nimeni ăstora, alde Bacşulea, căci erau scăpătaţi: ea –  dintotdeauna casnică, el – pensionat de boală. Peste tot, duhnea puternic a mucegai şi a sărăcie! Dar lui Dej nu-i lipseau niciodată terciul încălzit, cu coji de pâine, oase, chiar cu  cărniţă, nici mângâierile. Doar că nu-l lăsau din lanţ, prin curte, ca să nu strice florile, o frumuseţe, bine îngrijite; acum, ofilite şi invadate de buruieni şi scaieţi! Totul începuse atunci când un băiat, mirosind atât de puternic încât instinctul câinesc l-ar fi obligat să-l muşte, adusese un pachet învelit în ziare. Acum simţea din nou acel miros de om şi chiar îl văzu, ţinut cu mâinile prinse la spate de doi subofiţeri, pe  cel care adusese Schimbarea: copilul acela murdar, mirosind a hrană rece, fără carne.

Din acea seară, când plodul le adusese un pachet mirosind a „Scânteia”, câteva seri la rând, alde Başulea se ţinură de petreceri până târziu în noapte. Brusc, aveau prieteni! Prieteni pretenţioşi, care voiau vermut domnii şi lichior doamnele, şi prăjituri comandate!

(7)

Înainte de primirea misteriosului pachet cu aur, domnul Bacşulea, mde, ca pensionarul, avea timp, nu şi cu cine, vorbea ore întregi cu Dej, despre politică mai ales, căci patrupedul zis şi Dejulică nu-l putea turna. După primirea pachetului, Bacşulea avu curajul să facă un împrumut „balşoi” la C.A.R., urmând ca ei să scoată o parte din aur în excursia din Bulgaria, doamna, în chiloţi, domnul, la ciorap. S-o pricepe dumnealui să găsească un cumpărător pentru monede. Doamna era puţin speriată: dacă în schimbul aurului li se va cere să omoare pe cineva sau vreun secret de stat? „Fii serioasă, bre, de unde să avem noi secrete de stat?” – o linişti dumnealui, dar ea tot comentă: „Nu te gândeşti că nu-i normal în ziua de azi să-ţi dea cineva chiar şi un singur leu moca, dară-mi-te un purcoi de aur!”  El se simţea însă, pentru prima dată în viaţă, un curajos: în Bulgaria nu îi va găsi nici misteriosul care le trimisese aur. Şi, când – dacă – vor reveni din excursie, or vedea ei atunci, hotărî dumnealui, iar dumneaei se supuse…  

Curios, cei doi pensionari singurateci constatară că aveau prieteni, chiar foarte-foarte mulţi! Să fi aflat lumea despre împrumut, să le placă prietenilor muzica pusă la magnetofonul cumpărat acum de ocazie, ori minuturile doamnei Bacşulea? Cert e că veneau tot mai multe cunoştinţe vechi pe la noile serate ale celor doi, iar câinele Dej se trezi dus dintr-o după-amiază, nu „În dosul stânii/ Să-mi aud câinii”, ci în dosul latrinei, ca să nu-i mai deranjeze pe petrecăreţi.  Stăpânii începură să lipsească cu ziua, întorcându-se însă cu lucruri noi, care nu se puteau însă mânca, constatase cu tristeţe Dej. Apoi, într-o zi, doamna Başulea îi lăsă mai multă apă decât de obicei, plânse un pic mângâindu-l şi exclamă: „Săracu´ Patrocli, ce să-i facem?! Noi toată viaţa am stat aci, n-am văzut lumea, iar acum e ocazia asta… Ah, Bulgaria, Bulgaria!” Ea nu ştia că soţul îi spunea lui Patrocle… „tovarăşu´ Dej”: în ziua de azi, nu-i bine să ai încredere în nimeni, mai ales în cei apropiaţi! Dej n-a înţeles cuvintele, dar le-a simţit exact sensul: în jumătate de ceas, stăpânii au plecat şi acum lipsesc de mult! Păcat însă că în Republica Populară România un câine nu poate fi anchetat cumva, se gândea, desigur, sectoristul, mângâind patrupedul cu gândul în altă parte: ce frumos ar mai fi să-l pună într-o zi să lucreze ca detectiv! La noi nu mai existau însă detectivi. Fuseseră desfiinţaţi, odată cu regimul burghezo-moşieresc…

(8)

Maiorul de Miliţie Devrican îl anchetă pe loc pe puşti. Sărăntocul nu ştia nici un nume, dar îşi amintea toate adresele la care dusese pachetele de aceeaşi greutate. „Hai, care-i cea mai apropiată adresă?” – îi spuse copilului. „Vezi că nu vezi?” – îi opri colonelul Belciugan. „Cu atâtea valori, nu poate fi decât o conspiraţie-ceva, îndreptată împotriva statului nostru popular. Nu se poate să nu acţioneze ne înarmaţi. Aflăm noi pentru ce au fost plătiţi în aur trădătorii ăştia de patrie! Trimite pe cineva să ne aducă întăriri!”  „Am înţeles, să trăiţi!” – se execută maiorul. Soldatul în termen care ieşise în curte fu adus de la câinele Dej şi expediat „la trap”. Maiorul era însă în dilemă: dacă oamenii abia urma să fie mituiţi, să li se spună ce li se cere să facă abia după ce vor fi intrat în bani? Colonelul insistă însă: Miliţia trebuie să fie precaută, să pună răul înainte!

*   *   *

Era aproape seară când plutonul de miliţieni înarmaţi înconjură casa cu etaj. Întâmplarea îl făcu pe inginerul Dumitru Hulubei să fie la geam. De când primise kilogramul acela misterios de aur, se uita mereu pe geam. Cocoşeii fuseseră puşi în patru pungi de hârtie cerată, apoi în patru săculeţi, pe care îi îngropase în parc. Vedea bine de la fereastră şi parcul liniştit… 

„Unitatea de măsură a inteligenţei este ţianul, cu multiplii şi submultiplii săi”, murmură fără legătură Hulubei, finxându-i pe miliţienii de jos. Gela îl întrebă ceva, din bucătărie, însă bărbatul nu-i răspunse. Soţia îşi băgă capul în încăpere: „La ce te uiţi dragă? Ai vreo poezie în cap? Una pentru mine!” El zâmbi amărui.

Gela răspunse de la prima bătaie în uşă. Femeia îngălbeni şi se aşeză jos. Puştiul fu adus şi confirmă: da, el era nenea care primise pachetul. Îi mulţumise atunci, ba chiar îi dăduse, de milă, un leu.

„Ei, tovarăşe, sau poate ar trebui să-ţi spunem domnule, ia zi-ne nouă cam pentru ce servicii  ai primit kilu´ acela de cocoşei!” – ceru colonelul. Inginerul o făcu pe prostul: „Care cocoşei, tovarăşe, care kilogram?” Colonelul ordonă: „Băi băieţi, ia-mi ciocăniţi voi în pereţi! Şi unde nu sună a cărămidă, ci a gol, aia-i: spargeţi zidu´, chiar dacă s-o vedea apoi strada prin el! Ei, cocoşeii erau în siguranţă, însă în perete erau ascunse scrisorile primite printr-un vaporean. Ar fi „intrat” şi el, şi vaporeanul! Ar fi intrat „la mititica” şi Gela, iubita lui Gela! Dacă zidul va suna a gol?

(9)

Aşa păţesc duşmanii poporului!” „Eu n-am duşmănit niciodată pe nimeni”, încercă Dumitru. „Tovarăşe inginer – că văd ce pe uşă scrie ing, şi asta n-o fi, hă-hă, prescurtarea de la îngrijitor”, se hlizi colonelul.
Intelectualul purta peste costumul sport o pestelcă – aşa, ca femeile. Nicio picătură pe nădragi, că tot el îi spăla!

La Miliţie, pe bunul cetăţean Mateescu tot îl ţinuseră însă peste noapte, iar el nu a avut apoi curajul să mărturisească cuiva, chiar şi Izabelei, dacă îl bătuseră sau nu ca să spună „unde e restul aurului”. Aşa se face, pentru că unii cetăţeni cinstiţi mai ascund şi pentru ei câte o parte din comoara găsită. Doar după câţiva ani avusese vecinul Scarlat curaj să-i mărturisească, şi asta după câteva pahare, că fusese bătut să spună „unde e restul” atunci când lucrase ca scafandru şi găsise pe fundul Dunării vreo 50 de kosoni pe care, ca un cetăţean cinstit, îi predase imediat la Miliţie.

Cazul Cristescu era unul nasol, omul ascunsese cocoşeii, astfel că o va lua la sigur urât peste bot! Pretindea că, tot aşa, un copilandru cu muci-n nas îi bătuse la poartă şi îi spusese că "un nene" îl plătise să o facă pe poştaşul. Doamna Cristescu se uitase în stânga şi în dreapta, apoi îşi înfipsese unghiile în ambalaj. Şi palma i se umpluse de aur. Şi acum o durea! Ea îl îndemnase să ascundă aurul, ea ar trebui să fie trasă la răspundere!

*   *   *

Colonelul solicitase şi sprijinul altor departamente. Începeau să se teamă de un complot uriaş. Perfidul personaj cu păr complet alb (mai puţin meşa aceea; dar v-am spus deja) trebuie să aibă un plan diabolic! Dacă întreaga populaţie a Republicii Populare Române primeşte chiar în această clipe pachete de-un kil pe cap de locuitor?! Înainte mai scăpau vigilenţei „Organelor noastre”, aduse pe şest de către vaporeni, mici pachete cu cafea şi săpunuri cu mirosuri parşive. Şi tocmai s-a inventat o pilulă pentru ca, auzi soro, femeile să nu rămână gravide!

Cazul cel mai grav era, evident, cel al lui Hulubei. Dumitru preferase să o ştie pe draga sa Gela asigurată pentru viitor. Pentru un viitor îndepărtat, desigur, când va reuşi să găsească ajutor pentru a vinde, în timp, una câte una, monedele. Probabil că dintr-una ar fi putut trăi ea regeşte, chiar şi o lună întreagă, cine ştie?

Dumitru tăcuse mâlc. Bineînţeles, scrisorile fuseseră găsite uşor, după câteva ciocănituri în perete.

(10)

Scrisorile „americanului” căzură din peretele spart şi se îmbrăştiară precum frunzele de arţar toamna pe brumă. Prin perete se vedea Cerul: doar acolo părea să fie ceva liber…

Sigur, în scrisorile acelea, transfugul nu scrisese decât banalităţi şi chestii bărbăteşti, nici nu era de altfel un om care să se bage în comentarii, însă plicurile aveau, uite, timbre de SUA, chiar dacă nu erau ştampilate - fuseseră puse aşa, de moft, pentru că acela să se dea mare în faţa prietenului rămas de căruţă în România neagră.

Ceea ce îl făcea însă vinovat în mod clar pe inginer era chiar faptul că scrisorile acelea fuseseră ascunse! Dacă Miliţia le-ar fi găsit pe masa din bucătărie, ori tolănite, în evantai, pe dormeză, şi tot are fi fost destul de rău, dar ASCUNSE, ZIDITE?!!! În perete chiar! Poate că scrisorile chiar aveau un cod secret sau era scris ceva cu cerneală simpatică, de ce altfel, de ce să le şi zideşti?! Iar dacă nu conţineau nimic preţios, de ce nu le arsese dracului? Faci mata acum legătură între kilogramul de aur, plată murdară pentru CEVA, aur atât de bine ascuns? Chiar şi copiii mai ştiu cum să pui mesaje secrete la vedere: scrii nu cu cerneală, ci cu zeamă de lămâie, invizibilă până ce încălzeşti hârtia numai puţin, cât să nu se ardă…

Îl predară tovarăşilor de la…

„Puteţi să va adresaţi cu „tovarăşu´ Nicu””, îi spuse cu blândeţe tovarăşul în haină de piele din faţa lui Dumitru. Hulubei se temea mai mult de mieroşi, care erau ori foarte stăpâniţi şi te vânau în cele mai mărunte inadvertenţe din declaraţii, fie izbucneau la un moment dat brusc, pe neaşteptate, extrem de violent. Anchetatorii care te pălmuiau din prima şi îţi propteau lumina lămpii în ochi oboseau mai repede şi puneau doar câteva întrebări STAS, învăţate pe de rost de la şefi…

Locotenentul Culiţă I. Oprică, de la Direcţia Generală de Securitate a Poporului, îşi ţinea minte foarte bine pseudonimele. Erau hrana orgoliului său de anchetator care nu uită niciodată nici un detaliu. Locotenentul, încă tânăr, lucrase multă vreme în Direcţia Generală de Tehnică Operativă - DGTO, care, cu sprijinul KGB, spiona telecomunicaţiile, asculta telefoanele, dezlipea - şi uneori lipea la loc - plicurile; nu numai cele care veneau sau plecau în străinătate, fie şi în Uniunea Sovietică…

(11)

Fratele Gelei fugise şi el în Austria, iar acum scrisorile din perete veneau tot de la un transfug! Securistului îi era clar: Dumitru era un duşman de clasă, o slugă a hidrei capitaliste, un spion! Deşi nici nu mai conta care era adevărul. Pentru Dumitru, era clar: ori îl ţineau în puşcărie câţiva ani, fără judecată, apoi dacă rămânea ceva din el, ajungea acasă un schilod sau un bolnav psihic ori şi cine să mai angajeze un fost puşcăriaş politic, foarte sănătos la cap, îl internau la balamuc şi, dacă era eliberat într-o zi, nu va mai angaja nimeni un nebun. Dar Dumitru nu se putea gândi decât cum va putea trăi cândva Gela lui, chiar şi când el nu va mai fi, din grămada aia de aur.

Tânărul ofiţer de Securitate Culiţă I. Oprică, cel cu chip înşelător de intelectual bonom plecase de la strungărie şi se calificase, învăţând chiar să citească bine, se mândrea că stătuse de vorbă cu şefi mari din Securitate, tot aşa stătea acum de vorbă, lejer, cu Dumitru, despre una, despre alta: cu primul director al Securităţii, temutul Panteleimon Bodnarenko, zis Pantiuşa…  „Dinte pentru dinte, ochi pentru ochiade”, învăţase tânărul ofiţer, cât timp lucrase cu unul tăios, Nikolski, adjunctul lui Pantiuşa, venit în ţară ca spion, cu un „stagiu” serios în puşcărie, la Aiud, după ce îl prinseseră oamenii Siguranţei: spionul pentru sovietici pe vremea Frontului de Est, primise atunci muncă silnică pe viaţă, înainte de „măreţul 23 August, când Armata Roşie sovietică ne eliberase de hitlerişti” şi îl eliberase şi pe Nikolki. Pe care îl chemase Grünberg la naşterea sa, la Tiraspol. Acum, tovarăşul urcase la rangul de general de Securitate!

„Pachetul”, Dumitru, purta încă nişte cătuşe şi fusese adus într-o dubă, cu nişte ochelari de tablă neagră pe ochi, care abia lăsau să pătrundă o geană de lumină cenuşie, bolnăvicioasă.

„Uite – zise locotenentul Oprică, mângâindu-şi faţa ca pe o iubită – , ca să vezi cât de drăguţă cu tine este puterea populară, îţi dăm drumul.” Bătu în ciuperca clopoţelului şi un miliţian înalt intră, aplecându-se pe uşa joasă şi despăturindu-se înăuntru. Locotenentul îi făcu semn şi miliţianul îl luă pe arestat de un umăr, împingându-l afară.

(12)

Incredibil, dar miliţianul îl scoase pe uşa biroului, închizând-o cu respect, apoi pur şi simplu îi întoarse spatele. „Tovarăşe adjutant, şi eu ce fac?” Miliţianul îi arătă cu degetul intrarea (ieşirea!) din instituţie: „Ia cară-te, bre, d-acia!”

Dumitru Hulubei se aşeză mai întâi pe o bancă ruginită din curte şi îşi aprinse un „Carpaţi”. Acum putea să nu-şi mai stăpânească tremurul degetelor. Deşi i se părea că este privit. „Nu voi scăpa niciodată de senzaţia că sunt privit, chiar şi dacă fug până în Patagonia mă-sii mamii ei”, vorbi el singur. Se certa poate cu Dumnezeu, însă Dumnezeu nu era acolo. Are grijă Securitatea şi de Dumnezeu!

Apoi o luă, domol, spre casă. Când ajunse în faţa intrării se opri sub marchiza, cândva toată din sticlă verde, chiar şi iarna, acum peticită cu tablă zincată. Stătu să se gândească foarte bine. Se trase apoi câţiva paşi pe trotuarul din faţa casei cu etaj şi privi atent la perdeaua deasă, până i se păru că aceasta se mişcă. Dar putea fi numai vântul, intrând prin borta făcută în zid de Miliţie.

Gela se feri şi mai mult de privirile lui, atunci când ridică receptorul. Formă un număr. „A venit”, spuse ea. Scăpase!

Dumitru îşi aprinse încă o ţigară. Îşi aminti. Spre deosebire de locotenentul Oprică, alias „tovarăşu´ Nicu”, Hulubei citise cartea aceea în întregime. Securistul o aruncase neglijent pe masă, deschisă, iar arestatul îşi aminti: cam pe acolo era povestea puşcăriaşului acela spaniol care se trezise cu uşa celulei uitată deschisă. Avusese noroc şi pe holul întunecos şi rece, pe care nu întâlni picior de gardian. Grădina avea ceva verdeaţă şi flori, iar el trase cu nesaţ în nări parfumul florilor. Un pas, târând piciorul, şi, slavă Domnului, poarte de la curtea închisorii nu era nici ea încuiată…

Afară, însă, soldaţii în armură îl înşfăcaseră scurt şi îl târâră, sub lumina făcliilor, înapoi în celulă. Inchizitorul îl aştepta şi îi reproşă cu blândeţe că îl aşteptase cam mult în noaptea aia ca să părăsească celula şi avea destule alte treburi mai importante. Nu îi putuseră dovedi vina nici torturat cu cizma spaniolă, însă acum, încercând să evadeze, se făcea vinovat de sfidarea Justiţiei imperiale! Da, Hulubei îşi aminti speranţa năruită a personajului… Iar acum, locotenentul citise şi furase metoda: fostului strungar nu-i putea trece aşa ceva rin cap. Dumitru zâmbi.

În urmă, locotenentul Oprică scoase nasul pe hol şi strigă la O.S.: „Mă, spune-le că a ajuns acela acasă. Iavaş, să nu apuce duşmanu´ dracului decât să-i scoată chiloţii duşmancei ăleia! Săltaţi-l!”

(Va urma)

Citit 4538 ori Ultima modificare Luni, 07 Octombrie 2019 11:24

Lasă un comentariu

Utilizatorul este singurul responsabil de conţinutul mesajelor pe care le postează şi îşi asumă toate consecinţele.

ATENTIE: Comentariile nu se publică automat, vor fi moderate. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare, iar autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate.

Prin comentariul meu sunt implicit de acord cu politica de confidenţialitate conform regulamentului GDPR (General Data Protection Regulation) şi cu Termeni si condițiile de utilizare ale site-ului www.viata-libera.ro