Hitchcockline - poliţiste, mai altfel | Excomunicatorul (5)

Hitchcockline - poliţiste, mai altfel | Excomunicatorul (5)

okazii.ro
Evaluaţi acest articol
(6 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Maiorul Devrican aduse corpul delict şi îl aşeză, cu o bufnitură, pe biroul colonelului de Miliţie Belciugan. "Este treaba Securităţii, Devricane", spuse colonelul, fără să-şi ridice ochii de pe pagina din "Scânteia" cu "Faptul divers". Maiorul tuşi, atrăgându-i atenţia şefului: "Tovarăşe colonel, mai daţi-mi două zile! Nu e pur şi simplu aşa, "nişte aur", e exact cam tot un kilogram de cocoşei. Cam tot un kilogram de aur conţinea şi pachetul de la inginerul Mateescu. Fiecare cocoşel are 6,55 grame, unii sunt tăiaţi, aşa că nu e greu să faci porţii egale…"

Mateescu fusese sunat la uşă de un puşti negricios, cu muci în nas şi peticit, care spusese că e "poştaş", că-l trimisese "un nene". Precaut în astfel de vremuri, inginerul nu vru să pună mâna pe pachetul învelit în ziarul "Scânteia", dar plodul aruncă pachetul şi se făcu nevăzut jos pe scări. Cum să fugă ditai inginerul după ăla, să-l vadă tot cartierul gâfâind? Mateescu îşi chemă şi soţia drept martor la o adică şi, fără să treacă pachetul misterios peste prag, îl spintecă încet cu un cuţit de bucătărie, iar dinăuntru se revărsă un purcoi de monede aurii. "Cocoşei", adică moneda de 20 franci cu "Cocoşul Galic" francez, emisă la început de secol XX, pe care scrie, ca să vezi, "Liberté. Egalité. Fraternité". Mii de cetăţeni găsiţi chiar şi cu doar câteva astfel de monede, ascunse sau nu, fuseseră aruncaţi în puşcărie, după venirea comuniştilor la putere. Iar aici putea fi un kilogram! Un kilogram de ani de puşcărie, se lamentă Mateescu. Cum era unul dintre fericiţii din bloc care deţinea telefon, roti cadranul formând numărul de la Miliţie, în timp ce o pusese pe Izabela să păzească aurul cu mătura. Precaut, trăsese deasupra un covoraş. "Dacă te întreabă vreun vecin ceva, spune-i că am prins un şobolan mort", îi ceruse el. Avuseseră grijă să nu pună mâna, ca să nu lase amprente şi să se creadă, Doamne-fereşte (pardon, acum scriem Dumnezeu cu "d" mic!), că pachetul putea fi al lor.

Peste numai o zi, maiorul Devrican devenise foarte atent când, în urma unui denunţ, descoperise şi între lemnele de foc ale familiei Cristescu tot un kilogram de cocoşei. Nu putea fi o întâmplare! Suspect, foarte suspect!

"Măi Devricane, asta-i procedura, trebuiau informate imediat Organele, vrei să-mi faci mie bube-n cap?!"

(2)

„Mă Devricane, vezi că nu vezi?” – se supără colonelul. Omul ăsta misterios nu fură aur, ca oamenii normali, ci dă cu aur în populaţie. De ce? Păi, poate ca să cumpere secrete de stat. O fi vreun spion, ori asta nu-i treaba noastră a Miliţiei, ci a DIE.” Într-adevăr, protocolul cerea imperios ca Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii să fie pusă la curent. Devrican insistă: „Toarşu´ colonel, fiţi pe pace: am trimis monede pentru analiză. Dacă-s cocoşei falşi, asta nu intră la escrocherie? Şi dacă misteriosu´ a trimis aşa, de sanchi, numai o parte din aur, da´ de fapt are mult mai mult? Poate că l-a furat de pe undeva, ceea ce e chiar de competenţa noastră!” „Nu s-a semnalat.” Maiorul insistă: „Şi dimineaţă am mai descoperit o adresă! Familia Priscopan, de pe strada Plevnei. Un bătrân care a fost toată viaţa geambaş şi ghiocear, n-are acces la invenţii sau informaţii secrete… Moşu-i pe moarte, da´ tot a sesizat organele.” „Mă Devricane, da´ dac-a sesizat şi Securitatea?! Nu ne-o punem urât de tot?”

Maiorul zâmbi şiret, răsucindu-şi cascheta: „Ei, până or lua ăia la laborator probe, să vadă dacă nu sunt monede falşe, poate ajungem şi NOI la capătul firului. Cer aprobare să merg cu un câine poliţist prin cartiere. Am păstrat ziarul în care erau înfăşuraţi gologanii, câinele va putea lua urma „poştaşului”, plodu´ ăla.”

*  *  *

Bătrânul Andone Ene Priscopan se pregătise din vreme: sicriul de brad – ieftin, el fusese o viaţă om cumpătat –  în curte, acoperit cu milieuri. Pantofii de mort, legătura de picioare şi cea pentru bărbia mortului, un costum vechi de haine. Îşi adunase la căpătâi băieţii, fetele şi nepoatele să le împartă umila lui avere. „Lisandro, ai casă grea şi m-ai grijit, îţi las toate acareturile. Frosa primeşte blăniţa de vulpe, care-a fost a babei.” Fata protestă: „Da-i de câine şi a mâncat-o moliile!” „Taci, că moliile sunt başca! Tu, Vasâli, ia de-aici verigheta mea. Ghiţă, adă un patent şi vezi de poţi să-mi scoţi dintele de aur din gură. Aurul e bun în orice regim!”

Dar Ghiţă tocmai intra cu un pachet adus de un copil. Se cruciră cu toţi când dădură de atâţia cocoşei de aur. „Să ne ţinem gura, suntem bogaţi!” – sări Vasile. Merseră dincolo. Moşul o chemă lângă pat pe Lisandra: îşi dăduse toată averea ăstora, iar ei, nesimţiţii, urma să se-mbogăţească fără muncă! „Lisandră, ia şi scrie!”

(3)

„Devricane, nu zi „câine poliţist!”, îşi aminti colonelul de Miliţie Belciugan. „Însă cum?” – se interesă imediat maiorul. „Zi-i „câine-miliţean”!” Şi colonelul râse ca de-o glumă bună, iar maiorul râse şi el, normal: obligaţie de serviciu!

Şi, într-adevăr, câinele-miliţian fu adus chiar a doua zi. Obişnuit cu pisicile, Devrican dădu să-l mângâie. „Numa´ io dau mai diparti ordine cânelui, nu se admite ordine derecte!”, se supără dresorul în haină de adjutant de Miliţie. „Căţelarule, ia, atunci dă-i să molfăie hârtia asta!” – îi ceru maiorul.” „Că „căţelar” înseamnă „mitralior”, tov maior, nu…”, preciză adjutantul, preluând de la ofiţerul spilcuit ambalajul. Hârtia în care fuseseră împachetaţi cocoşeii de aur era cam rece – fusese ţinută poate… la frigider? -, iar câinele lup strănută, mârâind la maior. Câinele poliţist distinge chiar miliarde de mirosuri, inclusiv pe cel de ofiţer şi, spre deosebire de orice miliţian, din ăia care se poartă ca un câine cu omul sau din ăia mai de treabă, câinele se pensionează după cel mult nouă ani…

Într-adevăr, cu ajutorul câinelui, pe la amiază descoperiră, după dâra invizibilă a mirosului, şi pe plodul atât de căutat: acesta avea o cicatrice pe frunte, chiar aşa cum fusese deja descris de martori. Şi era, conform descrierilor, murdar, dar pe aici toţi erau cam la fel… Băiatul, îl chema Voinea şi Vasile, ca şi biserica Sfântul Vasile, unde tocmai cerşea acum, întinse palma şi către miliţeni şi se milogi enervant: „Dăăă-mi şi mie un leu, ai un leu, ai un leu?” Maiorul se depărtă de copilandrul care puţea bine, deşi era viu, iar un tablagiu îi şi rase jegosului un dos de palmă: „Dac-ai să-mi dai rest, îţi mai dau 50 d-astea!” Şi râse gros. Puştiul se smiorcăi subţire. Nu mai primi „rest”, că spuse tot, de bună voie. Cică cerşise duminică la Cimitirul Sfântul Lazăr, unde a primit trei colaci, trei porţii de colivă, trei batiste, trei… „Mă, lasă coliva şi batistuţele, zi-ne de pachetele ălea!” – îi ordonă maiorul. Da, băiatul uitase să spună şi de pachet, că fusese doar câte unul, pe când celelalte, câte trei. În plus, pachetul s-a dovedit a nu fi de pomană, dar cu câştig. „Un moş” (unul cocârjat, cu jumătate din dinţii de jos „foarte lipsă”, cu păr foarte lung şi foarte alb, numai în faţă o meşă (copilul nu cunoştea cuvântul, dar exemplifică pe chica sa proprie) neagră-neagră, pe locul unde se mai vedea o rană veche. „Îl poţi duce?” – l-a întrebat bătrânul, arătându-i pachetul şi o hârtie de zece lei. Cum putea el să spună că nu poate?!

(4)

Colonelul Belciugan citea de multe ori la birou dintr-o carte poliţistă cu copertă mov, una tradusă, nu de-a noastră. De acolo îi veneau probabil tot felul de idei. Acum îi punea tot felul de întrebări mucosului ăla. „Şi ţi-a dat ăla zece lei de câte ori te întorceai după alt pachet?” „Prima dată mi-a zis omu´ acela albit de tot: „Mă băiatule, uite zece lei, da´ ţi-i dau când vii înapoi, după alt pachet. Şi să nu te împingă necuratu´ să umbli la pachet, că eu te aflu şi te caftesc rău. Eu văz peste tot! Trimit Miliţia după tine şi te saltă, dacă umbli la pachet!” Colonelul se amuză: „Rahat, trimite ăla Miliţia! Ce, e Miliţia mă-sii?!” Păi nu”, întări şi maiorul. Băiatul cel slinos povesti în continuare că, de fiecare dată când îl căuta pe moş, moşul s-a ţinut de cuvânt. Cum se găseau? Omul cu părul foarte alb, doar cu o meşă foarte-foarte neagră, neobişnuit de tânără, apărea întotdeauna de unde nu te aşteptai. Un cetăţean uşor de recunoscut, numai să fie găsit şi de miliţeni, constată maiorul Devrican. Şi de unde ştia moşu´ acela dement că n-ai să fugi cu pachetul la un moment dat?” „Păi m-a pus să jur că să moară taică-miu dacă-i ies din cuvânt cu vreo ceva!” Ciudat: păi chiar taică-său îi săltase toţi banii copilului! Ca să aibă şi el activitate, Devrican interveni sfios în faţa şefului. „Şi ce-ai făcut mă cu banii de la moş? Văd că tot mai cerşeşti”, îl descusu maiorul, care avea şi el nepoţi. „Păi, mi i-a naţionalizat babacu´. Că trebe să trăiască şi el den cevaşi.”

„Zi, mă, unde-ai mai dus pachete!” - se băgă în vorbă neîntrebat şi sectoristul care îi însoţea pe ofiţeri. „Chiar aşa!” - vru acum să afle şi colonelul. Şi copilul îi conduse pe strada Militară, la numărul 13. Număr cu ghinion, că „puşculiţa” era goală: nu era nimeni acasă, doar o javră de câine, prinsă în lanţ, moartă de foame şi de sete. Câinele poliţist mârâi înţelegător, mirosind poarta. „Măi Voinea, când zici că ai dus aici pachetu´?” - îl întrebă sectoristul pe băiat. „Să tot fie o săptămână întreagă.” Dar puştiul parcă nu mai cunoştea locurile: într-o săptămână, straturile de flori se uscaseră, pe geamuri se adunase praf, crescuseră peste tot buruieni!

Bătură şi la vecini. Nu, nu văzuseră de vreo săptămânpă pe nimeni din familia Başulea. Vecinul cu casa în fundul curţii îi lămuri: Başuleştii, Aneta şi Sofocle, plecaseră în excursie. În Bulgaria. Plecaseeră şi, ca să vezi, nici nu încuiaseră uşa de la verandă. Înăuntru, un televizor marca „Grigorescu”, încă bun, deci în pericol de a fi furat!

(5)

Intrară în casa Başulea fără ordinul Procuratorii: uşa de la verandă era chiar întredeschisă, constată tablagiul în momentul în care intră să se uite pe geam. Desfăcu tocul pistolului TT şi se pregăti să intre. „Măi… Ciolacule, lasă gradul să intre primul”, ceru colonelul, cu un zâmbet maliţios. „Trupa”, în care erau şi doi soldaţi în termen la Miliţie, intră, apoi, şi ofiţerii. Erau acolo pantofi de damă răsturnaţi în pat şi pe jos, multe, multe perechi! Vecinul intră şi el: „Coana Aneta chiar ni s-a lăudat că a luat pantofi cu toc cui, din piele de crocodil! Chiar două perechi, nu una singură!” Chiar şi pe mobilele din sufragerie se adunase mult praf, intrat prin uşa ne închisă. În bucătărie, mâncare stricată, în farfurii - totul lăsat de parcă un cutremur sau un pericol i-ar fi pus pe fugă pe soţii Başulea.

Plutonierul adjutant fu cel care descoperi pachetul desfăcut. Din câte auzise trăgând cu urechea la discuţia ofiţerilor cu băiatul-„poştaş” vagabond, putea fi chiar ambalajul pentru monedele de aur transportate aici. Cerşetorul confirmă. Adjutantul Ciolacu mirosi hârtia. „Trimite-o la analize”, spuse colonelul Belciugan maiorului Devrican. Însă tablagiul mirosi, trase o limbă şi constată: „Hârtia s-a mânjit de-o colivă!” Hăhăiră cu toţii, în sens de „prost mai e!”. Dar adjutactul insistă, calm: „Sunt sigur că e din arpacaş, nu din grâu. Ori, asta e lucru cam rar pe aici. Eu zic să investigăm câteva babe colivărese, poate ştiu mai multe despre suspect.” Colonelul se înverzi, dar îi şopti ceva maiorului, care plecă îndată, gâfâind.

Adjutantul citi câteva dintre cotoarele cărţilor din bibliotecă. „Io-te-te, ce titlu la asta: Dr… Drei Ab… Abhand… Abhan…lungen zur Sex… Sexultheorie. Ţi se limbă plimba-n gură!  Dă unu´, Sig...mund Schlomo Freud. În ce limbă o fi?” Colonelul îl repezi: „Păi vezi că nu vezi? Dacă terminai şi tu ălea opt clase obligatorii, nu era nevoie să ne întrebi!” Tablagiul se înroşi, dar nici în Miliţie, nici în Armată, nici la Partid, nu te pui în gură cu colonelul! Îngăimă, totuşi: „Permiteţi să raportez, am terminat chiar şi profesionala!” Colonelul se bucură: „Atunci, du-te să duci apă la javra aia de câine, că ţi se prăpădeşte martorul principal.”

(Va urma)

Citit 1166 ori Ultima modificare Duminică, 18 August 2019 13:53

Lasă un comentariu

Utilizatorul este singurul responsabil de conţinutul mesajelor pe care le postează şi îşi asumă toate consecinţele.

ATENTIE: Comentariile nu se publică automat, vor fi moderate. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare, iar autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate.

Prin comentariul meu sunt implicit de acord cu politica de confidenţialitate conform regulamentului GDPR (General Data Protection Regulation) şi cu Termeni si condițiile de utilizare ale site-ului www.viata-libera.ro