* de vorbă cu poeta Luminiţa Cioabă *
Poeta Luminiţa Cioabă trăieşte în mitologia poeziei încă din copilărie. Era copil când a văzut peste gard, la români, cum se fac straturile de legume.
Micuţa a făcut şi ea straturi pentru ceapă şi alte verdeţuri şi le-a tot udat. Toate au crescut, numai din stratul în care a pus… bănuţi, ca odinioară Pinocchio, nu au crescut tufe de… bancnote, tot aşa cum dintr-un cartof mic cresc mai mulţi cartofi mari!
Tatăl său, regele Cioabă, a vrut să-i răsplătească ideea de muncă şi într-o noapte a îngropat „rodul”: o pungă cu bancnote, în locul bănuţilor. Luminiţa nu a rămas însă cu dragoste de arginţi, ci de poezie.
Cucernică, activista pentru emanciparea romilor, scriitoare, ea poartă, în ţară şi străinătate, straiul tradiţional, dar fără străluciri deşarte, arătând un chip fără spoieli…
Ca să-şi urmeze calea, a încălcat tradiţia etniei şi nu s-a lăsat căsătorită de copilă, a avut chiar curajul să urmeze o facultate - Facultatea de Filologie şi cursuri de regie şi actorie, dar şi îndrăzneala de a scrie, în româneşte şi în romani (sau romanes), limba universală a romilor… Este premiată, publicată, iubită…
- A fost un „sacrilegiu” pentru comunitatea tradiţională a romilor să deveniţi, în loc de mamă şi „femeie de casă”, scriitoare?
- Tata era pe atunci bulibaşă, nu putea să dea un exemplu rău în comunitate… Începusem să scriu eu poezie, aveam vreo şaisprezece ani pe-atunci… Odată, l-am văzut pe Eminescu în vis. Numai capul i l-am văzut, aşa cum îl ştim noi, tânăr… Şi el mi-a spus aşa, foarte supărat: „Astea sunt ale mele! Nimeni, niciodată, nu mi le va putea lua! Sunt ale mele! Scrie prin ochii tăi, că şi tu vei putea!” Atunci m-am trezit zâmbind…
- Cei din familie v-au luat drept un moft înclinaţiile poetice sau v-au dat importanţă?
- Nu, nu mi s-a dat importanţă… Am publicat prima oară în „Flacăra”, în „Luceafărul”, în „Contemporanul” şi mergeam de la Sibiu cu avionul, ca să nu mă prindă ai mei! La ora nouă era avionul, la nouă cincizeci ajungeam la Bucureşti. Repede luam taxiul, mă duceam la Casa Scânteii şi repede mă întorceam înapoi. Ca să nu am probleme, eu le sugeram apoi alor mei că fusesem în oraş…
- Ştiu că aţi fost adoptată de lumea literară din Capitală…
- Da, dar îmi amintesc o ocazie pierdută. Eram pe 12 decembrie, în ·83, când Mircea Ciobanu mi-a spus : „Vrea să te cunoască Nichita”. Era cu o zi înaintea morţii lui Nichita. Mi-a zis: „Luminiţa, hai că am vorbit cu Nichita şi mi-a spus că nu există aşa ceva! Nu există adică o ţigancă care scrie poezii ! Şi poezie bună… ” Ba da, există – i-au spus. Şi scrie foarte bine! Dar n-am ajuns atunci - nu a fost să fie…
- Eraţi în clandestinitate în familie…
- Nu era voie, eu am făcut pe ascuns toate astea! Am şi jucat în câteva piese, am scris câteva piese… Atât de bine am jucat personajul principal din “Săptămâna luminată” (tulburătoarea piesă a lui Mihail Săulescu, n.red.), încât sala a reacţionat… Iar la cenaclu eram invidiată pentru că aveam acces la atâtea lucruri fantastice, o lume diferită de a lor… Sunt lucruri care au circulat oral mii de ani, vă daţi seama ?! Mii de ani şi încă nu s-au stins, încă mai există! Bunica mea de la tata era extraordinară, o fiinţă aşa, mică, cu părul alb… Şi dacă cineva o supăra, scotea baticul din cap, se uita spre soare şi începea să recite „Mahabharata” şi „Rig-Veda”…
- Înţelegea ce spune? Ştia că sunt vechi epopei indiene?
- Ea nu ştia ce spune, că se transmisese din gură în gură…
- Sunteţi sigură că erau „Mahabharata” şi „Rig-Veda”? Le-aţi citit?
- Da, le citisem.
- Am asistat la o scenă bizară, tocmai în Africa de Sud: un rom de pe un vas românesc s-a înţeles bine cu un indian de acolo… Adică în India eşti înţeles dacă vorbeşti romanes?
- Se înţeleg în sanscrită. Limba romani este optzeci la sută sanscrită, iar douăzeci la sută sunt împrumuturi din limbile ţărilor prin care am trecut… Eu am scris un ghid de conversaţie român-ţigănesc, apărut la „Teora” în 2000. Am început eu să scriu un dicţionar romano-român-englez ; am scris mai multe… Limba romani este extraordinar de bogată, foarte flexibilă: poţi să întorci fraza, să începi cu sfârşitul… Suntem un popor împrăştiat în lume. Şi în alte ţări se vorbeşte la fel, doar accentul cade altfel… În lume suntem cam şaptesprezece milioane de romi, dar suntem trei sute de scriitori!
- Aţi cules folclor ţigănesc. Diferă de cel românesc?
- Da, am cules balade. Mircea Ivănescu mi-a şi tradus câteva în engleză. O să vi se pară foarte ciudat: romii sunt şi păstrătorii folclorului românesc. Sunt multe balade româneşti şi la noi. Ce este iar foarte interesant: începe câte o baladă în limba romani şi apar personaje româneşti, care vorbesc româneşte şi pe urmă iar se vorbeşte în romanes...
- Este vorba despre haiduci, domnitori?
- Despre dragoste, despre legi… De exemplu, o dragoste imposibilă, un fel de “Romeo şi Julieta”, numai bună pentru teatru. De aici m-am şi inspirat într-o piesă, dintr-o baladă care se cheamă „Balada dragostei”… Frumuseţea este un blestem, spune balada…
* * *
Luminiţa Cioabă mi-a spus balada, foarte lungă, care povesteşte despre un şarpe, un blestem, o nuntă aranjată de părinţi, o dragoste interzisă, otravă şi moarte.
Cu doi îndrăgostiţi care mor, dar aici „Romeo”, adică Vlaicu, o otrăveşte şi se otrăveşte alături de „Julieta”, adică frumoasa Mara, cei doi rămânând împreună în moarte şi împotriva legilor inflexibile ale comunităţii. Fata trebuia să fie măritată cu altul, dar păcătuise iubind.
Astfel am aflat de la culegătoarea de folclor secretul nunţilor între copii la romi, nunţi care încă se mai practică în etnie şi împotriva cărora militează Luminiţa Cioabă, care le îndeamnă pe fete să înveţe şi să-şi facă o situaţie. Romii vor să aibă mirese neîntinate. Pe vremea sclaviei, boierii luau ţigănci fecioare seara la iatac, părinţii căsătorindu-le cât mai de mici, ca să nu le ruşineze boierul…
Luminiţa Cioabă a tras piciorul, cum se spune: şi sora sa, Violeta Cioabă, a scris o carte poliţistă, a la Agatha Christie…
Explicaţie foto: Luminiţa Cioabă şi lampa Hortensiei Papadat Bengescu, la Iveşti
