* Interviu cu academicianul Sorin Dumitrescu, pictor şi grafician român, preşedintele Fundaţiei Anastasia, preşedintele Fundaţiei Anastasia *
Săptămâna trecută, academicianul Sorin Dumitrescu, pictor şi grafician român, a fost oaspetele Înalt Prea Sfinţitului Casian al Dunării de Jos, cu ocazia lansării cărţii „Noi şi icoana”, apărută la Editura Fundaţiei Anastasia, al cărei preşedinte este.
Academicianul Sorin Dumitrescu s-a născut în 1946 la Bucureşti şi s-a format la şcoala maestrului Corneliu Baba (1906-1997)
- un expresionist al cromaticii - însă întâlnirea cu părintele Galeriu avea să-i aducă o altfel de perspectivă asupra artei.
Fiindcă pictorul Sorin Dumitrescu a înţeles că arta trebuie transfigurată până la asemănarea cu Chipul lui Dumnezeu.
Întâlnirea cu distinsul oaspete, de zilele trecute de la Galaţi, ne-a dat prilejul să aflăm câteva răspunsuri legate de dragostea academicianului Sorin Dumitrescu pentru Arta Bizantină, pentru frumuseţea din Icoana Bizantină.
- Domnule academician Sorin Dumitrescu, când s-a produs schimbarea pictorului format la clasa maestrului Corneliu Baba şi care a înţeles - întâi prin smeritul părinte Galeriu - că arta, ca şi omul, se desăvârşeşte în Biserică?
- Aparent, această schimbare, această transformare s-a produs treptat şi în lucrările mele realizate de-a lungul anilor pot fi recunoscute destul de multe dispoziţii sufleteşti, duhovniceşti faţă de ceea ce - puţin cam generic - definim prin bizantinitate, deci în cadrele Artei Bizantine care m-au impus deja. Se poate observa aceasta şi în lucrările mele de la început pe care le aveţi expuse la Muzeul de Artă Contemporană din Galaţi.
- Există o continuitate între cele două abordări?
- Sunt câteva modele ale acestei intuiţii, încât lucrurile pe care le făceam când am terminat la clasa maestrului Corneliu Baba
- şi până aproape de zilele noastre - şi evoluţia mea par a fi, palier după palier, de aparentă continuitate.
În realitate însă, este o ruptură şi când această ruptură s-a produs am părăsit orientarea artei laice, aşa cum e înţeleasă ea astăzi. Ceea ce este deosebit şi se poate constata deja în carte este că am descoperit - spre satisfacţia mea - că unii artişti plastici contemporani au venit până în proximitatea cea mai intimă a icoanei fără să-şi fi dat nici ei seama, nici istoricii de Artă Contemporană.
Dar acesta este un fenomen care va ocupa volumul II al cărţii mele „Noi şi icoana”. Atunci voi deconspira această propensiune involuntară către icoană a unor artişti, ca şi cum Duhul Sfânt, cu discreţie, s-ar fi exprimat prin mâna lor.
- Aveţi o astfel de introspecţie şi în acest prim volum, unde aduceţi în atenţie stilul pictorului Giacometti…
- În volumul „Noi şi icoana”, sfătuiesc cititorii să abordeze opera unuia dintre cei mai mari şi mai insolenţi pictori - Giacometti; „insolenţi” în ghilimele. Acest pictor populează muzeul imaginar cu nişte făpturi anorexice pe care nimeni nu ştia să le claseze. Le-au pus pe seama unei bizarerii, a unei originalităţi surprinzătoare de care abundă arta contemporană, în realitate e cu totul altceva şi ele duc la Chipul lui Dumnezeu…
- Sunteţi o voce distinctă în cadrul Academiei Române, care în ciuda multelor opoziţii faţă de frumoasa şi sfinţitoarea noastră Icoană - „Fereastră către Dumnezeu” - pledează pentru cultivarea respectului pentru Icoana Bizantină…
- Da. Într-o epocă postmodernă în care referentul e a nu avea un referent, eu îndrept atenţia semenilor mei către icoană. Dar nu fac numai eu acest fapt.
Eu aş zice că sunt cel mai vocal aici, în domeniul Artelor. Susţin că artele vizuale trebuie să aibă un referent în cea mai înaltă formă de artă care este Icoana bizantină, considerată de prea mulţi un fel de „hiper artă”. Aceştia, dar şi cei care o consideră mai puţin decât ceea ce este icoana în fondul bisericesc prin atitudinea lor greşesc şi vor să o scoată din fondul nostru sufletesc, identitar…
- Înţelegem că exagerările de orice fel sunt în detrimentul Icoanei în cazul de faţă. Ce este Icoana Bizantină pentru maestrul şi academicianul Sorin Dumitrescu?
- Adevărata icoană este chipul lui Dumnezeu, este instrument al împăcării, subliniez acest fapt în carte. În realitate, este un singur loc în care Duhul Sfânt pune mâna alături de artist, de pictor, de zugrav, de arhitect.
O să întrebe cineva, ce, în pictura lui Andreescu Duhul Sfânt nu a fost prezent sau la Courbet, în lucrările lui Leonardo da Vinci sau la Piero de Francesca? În aceste cazuri, mâna nu a pus Duhul Sfânt, a fost în preajmă, fiindcă Duhul Sfânt asistă, insuflă, dar numai în cadrul Bisericii pune mâna.
Şi veţi întreba: De ce sunt unele biserici atât de urât pictate? Deoarece acei artişti plastici nu L-au găsit pe Duhul Sfânt, stau cu spatele la Dumnezeu, la Duhul Sfânt. Duhul este lângă toţi zugravii de icoană şi îşi face simţită prezenţa atunci când şi artistul doreşte din inimă să se întoarcă la adevăratul parteneriat al dragostei instaurat în urma Întrupării Logosului…
Poate părea discursul meu mai abscons sau uşor misticoid. Este doar o părere. Aş zice că parcurgerea cărţii „Noi şi icoana” pe care am lansat-o şi la Galaţi, graţie generozităţii Înalt Prea Sfinţitului Casian, aduce lămuriri celor care îşi pun astfel de întrebări…
- Aţi fi putut face carieră de artist plastic în marile metropole ale lumii, dar aţi preferat să rămâneţi în Casa mare a Bisericii Dreptmăritoare în care ne-am născut noi, românii...
- Eu nu am părăsit România nici în vremea vechiului regim, nici acum, fiindcă am avut şi am convingerea că rostul meu este aici, Acasă. Altminteri m-aţi fi găsit la Dusseldorf, la Paris sau New York.
Sunt însă convins că în continuare rostul meu este aici; aici, unde simt plenitudinea în a lucra ceea ce mă defineşte, indiferent de griji şi obstacole şi mai ales de fabulaţiile care s-au creat în jurul meu. Fabulaţii pe care le ocolesc cu plăcere, ca să am şi eu unde să mă ascund…
(va urma)
