* interviu cu regizorul american David Chambers * „Aventura amoroasă a teatrului cu tehnologia” s-a răcit * Broadway? „Nu mi s-a părut grozav” * Studenţii gălăţeni şi ucraineni – foarte entuziaşti *
David Chambers este regizor, scriitor, producăror de teatru, operă, film şi televiziune. A montat pe scene mari din SUA şi Europa piese clasice şi moderne, inclusiv Shakespeare şi Moliere. Din 1987, este profesor de regie la The Yale School of Drama.
Am stat puţin de vorbă cu ocazia festivalului de teatru „Zilele teatrului studenţesc… la Galaţi”, unde a venit însoţit de o colecţie fabuloasă de măşti orientale din lemn.
- Am o mare curiozitate: cum este „să pui” pe Broadway?
- În momentul de faţă, nu face! Sunt mulţi bani la mijloc, dar artistic nu înseamnă aşa de mult să regizezi pe Broadway. Am lucrat ceva pe Broadway şi nu mi s-a părut grozav. Sunt mulţi bani în joc, dar eu nu sunt bolnav după bani şi nu mai vreau să lucrez acolo. Am prieteni care regizează acolo, nu e nimic rău în asta, sunt oameni care au nevoie de bani, dar asta nu-i de mine.
Uneori cred că e o nebunie când lucrez şi nu mă gândesc la cât o să câştig din aceasta. Poate ar trebui să mă gândesc mai mult la lucrul ăsta… Oricum, se întâmplă se realizez o montare la Washington, New Haven sau în California şi piesa să fie apoi cumpărată şi dusă pe Broadway, dar eu nu vreau să regizez direct!
- Aţi purtat o „mască” radioasă, după ce aţi lucrat trei zile cu studenţii noştri. Le-aţi spus şi nişte cuvinte foarte frumoase – pentru că aşa se spune sau aţi descoperit nişte talente reale?
- Nu, nu prea sunt bun la cuvinte de protocol. Am fost foarte surprins din prima zi: am făcut de foarte multe ori work-shop-ul acesta şi întotdeauna sunt nişe studenţi care sunt foarte deschişi, în timp ce alţii sunt foarte sceptici.
Acum vreo 12 ani, cursul de măşti era unul titular, îl ţineam la Yale School of Drama, apoi l-am ţinut sub formă de ateliere, mai mult în Europa decât în SUA (şi puţin la Beijing): la Moscova, Sankt Petersburg, San Francisco… La Galaţi, absolut toţi studenţii au fost entuziasmaţi şi gata să încerce lucruri noi, lucru care nu s-a întâmplat întotdeauna cu grupurile cu care am lucrat. Am fost foarte entuziasmat să lucrez cu ei.
Înainte să vin aici nu ştiam mai nimic despre Galaţi. Mi-a povestit ceva unul dintre studenţii mei de la Yale School of Drama, care este român, dar nu ştiam unde este. Sunt prieten cu profesorul Cornel Dumitriu, de la Catedra UNESCO şi am venit aici la invitaţia sa, pe încredere. Dar a fost o surpriză plăcută…
- Sunteţi pentru prima dată în România?
- Nu, în 2005 sau 2006 am făcut acest work-shop cu studenţi la Craiova. Dar erau câteva persoane în acel grup care pur şi simplu nu participau, erau neutre. Evident, poţi să le zici să tacă, să plece sau să nu mai vină, dar atunci când nu pleacă, descurajează grupul, ceea ce nu s-a întâmplat aici, unde studenţii au fost foarte entuziasmaţi. Au fost foarte activi, plini de energie. Şi grupul studenţilor ucraineni s-a prezentat foarte bine.
- Am auzit că aţi şi remarcat câţiva…
- Fiecare student, fiecare actor are ritmul lui în care răspunde la genul acesta de exerciţiu. Andrei din Ucraina, de exemplu, sau Carmen de aici de la Galaţi, sunt genul de studenţi care răspund foarte repede. Se prind rapid şi joacă în exerciţiu foarte-foarte repede.
Aceasta nu înseamnă că sunt cei mai buni studenţi, înseamnă doar că sunt cei care răspund cel mai repede exerciţiului. Într-un proces mai lung al acestui exerciţiu, pe parcurs, şi ceilalţi studenţi îşi dau drumul…
- Eram foarte curios, deşi am evitat să încep cu asta: pentru un regizor şi un profesor care are o vedere globală asupra teatrului, atât din America, cât şi din Europa sau Asia, spre ce credeţi că ne îndreptăm? Există o tendinţă de înnoire a teatrului?
- Mă tem că nu pot să vorbesc decât despre ceea ce văd în America şi după cum se prezintă teatrul în America. Cred că teatrul în America este într-o stare deplorabilă în momentul de faţă.
Există oarecare speranţă – sunt nişte grupuri, nişte companii teatrale care încearcă să facă lucruri mai bune, dar parte din motivul pentru care am început să lucrez pe scena internaţională este că am încercat să caut ceva care să mă stimuleze, un stimul pe care nu îl găseam în SUA.
Experienţa din Olanda, unde am lucrat foarte mult, a fost foarte importantă pentru mine. De asemenea, în Rusia… Aceste experienţe m-au ajutat ca regizor, ca profesor m-au ajutat să înţeleg ce vreau să le cer studenţilor mei.
Pe scena internaţională, cred că teatrul devine din ce în ce mai fizic, mai gestual, într-o încercare de a depăşi bariera lingvistică, în această lume în care încercăm să comunicăm cât mai mult…
Genul acesta de atelier pe care l-am făcut şi aici la Galaţi e foarte fizic, e foarte gestual. Au fost nişte mici probleme de traducere, pentru că am avut şi un grup de studenţi ucraineni care vorbea amestecat română, engleză şi ucraineană, dar în momentul în care au înţeles ideea, a fost foarte uşor, pentru că era vorba de gest, de mişcare.
Un alt element ca răspuns la întrebarea unde este teatrul de astăzi: aventura amoroasă a teatrului cu tehnologia, cu multimedia, începe cumva să pălească. Bineînţeles, tehnologia va fi întotdeauna parte din teatru, dar nu mai predomină în ultima vreme – cred că în momentul de faţă este o reîntoarcere la actor, la lucrul cu actorul, şi nu la tehnică, la proiecţii…
- Vorbe sau gest, în viitor? Dramaturgul mai are vreun rol?
- Da, sigur (râde)...
Explicaţii foto:
1 - Regizorul David Chambers, alături de regizoarea bulgară Maria Ganeva, de la Facultatea de Teatru Galaţi
2 - Profesorul american alături de studenţi, la Galaţi
