Cei 57 de ani dedicaţi cu pasiune teatrului fac din Gheorghe V. Gheorghe un actor de referinţă al scenei gălăţene.
- Când a fost cel mai bine şi când a fost cel mai greu să fiţi actor?
- Întotdeauna a fost bine, când am avut ce juca, atunci când am avut regizori de marcă, atunci când a existat un colectiv unit în teatrul condus de un un om priceput, când am avut un repertoriu care să reprezinte cartea de vizită a teatrului, aşa cum a fost Galaţiul în anii Colocviilor de arta comediei, bineînţeles, toate acestea îmbrăcate în apetenţa publicului, pentru care trăim. Publicul ţi-l formezi, în ani, după calitatea spectacolelor pe care i le dăruieşti.
- Se poate trăi în România de astăzi din artă?
- Se poate trăi în România din tot ceea ce înseamnă cultură: o ţară fără cultură e inexistentă, cităm din Shakespeare. Nu numai fără teatru, fără muzică, fără literatura din care ne hrănim, niciun om nu poate trăi.
- Care au fost cei mai frumoşi ani?
- Am trăit bine şi înainte, cu toate că eram obstrucţionaţi repertorial, totul trebuia vizionat şi tăiat. Acum nu mai e aşa. Am avut şi pe vremea lui Ceauşeşcu spectacole valoroase, am jucat Caragiale, Everac, Băieşu, Baranga, Cehov, Shakespeare, cu satisfacţii spirituale deosebite. Am luat multe premii de interpretare în vremea aceea, iar în comisii erau oameni de marcă ai criticii teatrale româneşti.
- Ce alte pasiuni aveţi?
- Am publicat trei cărţi: “Locuiesc pe o stea” - poezie, “O. K. - e de ridicat cortina, Întâmplări cu aplauze la scenă deschisă” – proză şi “Regăsiri” – poeme. Am înregistrat şi un CD cu 13 melodii pe care le-am cântat în spectacolul “Groapa”, al lui Eugen Barbu, unde interpretam rolul lui Mitică Ciolan, şeful tarafului de lăutari. Am regizat trei spectacole la Teatrul Muzical, care se joacă cu succes: “Revista în tranziţie”, “Săracu’ Gică” şi “Firfirică”. În rest, colecţionez pipe – am peste 30.
- De câţi ani soţia, doamna Delia, vă este alături?
- De vreo 37 de ani îmi “suflă” şi pe scenă şi în viaţa particulară. Şi dacă pe scenă mă deranjează sufleorul pentru că mă concentrez mai bine singur, acasă este bucuria mea, fără ea viaţa mea nu ar fi fost nici pe departe atât de frumoasă şi de împlinită. Am fost ajutat în tot ce am reprezentat pe scenă, contează mult liniştea pe care ţi-o creează familia, ca să reuşeşti, ca actor, să uiţi de ceea ce se întâmplă în lume şi să te prezinţi pe scenă aşa cum aşteaptă publicul. Apoi, fiul Cristi şi nora Oana m-au urmat în profesie şi, pe alocuri, m-au întrecut. Tot ei mi-au dăruit şi o minune de nepoţel, David, de cinci ani.
- Ce fel de om sunteţi?
- Un om modest, la locul meu, nu am veleităţi de vedetă, cu toate că lumea mi se adresează cu Maestre şi nu mi-am dorit niciodată să fiu nici director, nici altceva, decât actor: m-am dăruit scenei, teatrului, iar scena mi-a dăruit totul. Secretul, în teatru ca şi în viaţă, e dragostea, fără de care durerea şi înfrângerea rămân durere şi înfrângere. Iubirea le face să devină frumuseţe, înţeles şi adevăr.
