Din tainele artei sacre/ "Iconar nu poţi fi decât renunţând la egoism!"
Foto: Foto: Gabriel Kolbay

Din tainele artei sacre/ "Iconar nu poţi fi decât renunţând la egoism!"
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

"Orice imagine creştină sacră (reprezentându-l pe Isus Hristos, pe Maica Domnului, un sfânt sau scene cu teme religioase) realizată în diferite tehnici şi folosită ca obiect de cult". Aşa poate fi descrisă, potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, o icoană.

În realitate, însă, dimensiunea spirituală a unei icoane este mult, mult mai amplă. Specialiştii în artă sacră spun că icoana evoluează odată cu oamenii cărora le asigură suport spiritual. Un lucru e sigur: scopul icoanei este acela de a ne indica prezenţa lui Dumnezeu, aşa că realizarea ei nu poate fi decât una care conţine şi o latură tainică, atât de profundă încât nu-i este dezvăluită pe deplin nici măcar pictorului care o realizează.
Explicându-ne câteva noţiuni generale legate de ceea ce învaţă elevii din secţia de Patrimoniu a Seminarului Teologic "Sfântul Apostol Andrei", profesorii Liliana Negoescu şi Ioan Sergiu Manole ne-au au vorbit şi despre diferenţa dintre icoanele vii şi cele „îngheţate”, dar şi despre felul în care putem privi icoana, noi, mirenii contemporani.

Fără doar şi poate - o spun inclusiv pictorii de icoane şi zugravii de biserici cu care am vorbit - nu doar talentul artistic este cel care-l ajută pe pictor să facă o icoană sau o pictură de biserică. Contează întreaga devenire, de o viaţă, a artistului.

"Faptul că eşti asistat se simte, în icoană!"

Profesoara Liliana Negoescu susţine, de mulţi ani, didactica picturii icoanei, în eparhia noastră. Din fiecare generaţie de absolvenţi ai claselor de Patrimoniu de la Seminarul Teologic, măcar câţiva elevi virtuoşi ajung - desăvârşindu-şi studiile la universităţi din ţară - să picteze icoană. Drumul este, însă, destul de lung până la desăvârşire, pentru că nu ţine numai şi numai de tehnică artistică. "Un iconar trebuie să fie mereu asistat. Prezenţa lui Dumnezeu se simte în icoană. Cum se simte? E greu de spus, pentru că nu poţi nici să cântăreşti, nici să măsori. N-ai astfel de instrumente. Totuşi, sunt icoane făcute cu har şi icoane îngheţate, dacă le putem numi astfel. Am văzut icoane realizate, din punct de vedere tehnic, ireproşabil, dar care nu au dimensiunea aceasta a trăirii interioare", spune Liliana Negoescu.

„E un exerciţiu de voinţă!”

Profesorul Ioan Sergiu Manole este de părere că drumul iconarului nu e deloc unul uşor. „Este un exerciţiu de voinţă să devii pictor de icoane, în sensul că acesta trebuie să vrea să renunţe la importanţa proprie, egoistă. Lucrurile acestea se pot realiza doar prin rugăciune şi prin integrare în viaţa bisericii, prin participare la viaţa liturgică etc. Există aici nişte impedimente. Noi trebuie cumva să-i educăm pe elevi să privească aceste lucruri, la nivel vizual şi dogmatic, împreună cu preoţii şi ceilalţi profesori. Teologia spune că pictorul vine cu arta, iar Dumnezeu, Duhul, vine cu asemănarea. Iar asemănarea aceasta n-o poţi realiza decât prin rugăciune şi participare. Toată şlefuirea stilistică, să spunem, se realizează în timp, şi prin exerciţiu tehnic, dar şi prin evoluţie duhovnicească a artistului”, apreciază Ioan Sergiu Manole.

Cum se învaţă dragostea pentru autentic

La nivel teoretic, scopul de bază al icoanei - acela de a ne deschide o fereastră către Dumnezeu - ar putea fi îndeplinit şi de o lucrare nu tocmai canonică.

Câteva detalii legate de modul în care se face icoană, riscând îndepărtarea de autenticitate, ne-a oferit profesoara Liliana Negoescu. „Există o inflaţie de imagine iconografică, care se comercializează cu mare uşurinţă. Din nefericire, ajung să se propage unele imagini care sunt decuplate dogmatic. Dacă judeci într-o cheie tolerantă, poţi spune că e important ca omul credincios să îşi conserve evlavia sau chiar să şi-o sporească. Dar noi, cei care lucrăm cu imagine, ne dorim să fim cât mai aproape de tradiţie şi să conservăm cât mai mult puritatea imaginii. Astfel, facem tot ceea ce putem noi să o ferim de derapajele destul de des întâlnite în lumea contemporană, atât la nivelul imaginii, cât şi la nivel tehnic”, ne-a declarat profesoara de pictură.

Ce înseamnă aceste derapaje? „Au apărut tehnici de pictură să spunem înnoite, care nici în pictura laică nu sunt verificate de sita timpului. Au apărut lianţii polimerici şi pictura acrilică şi, deseori, din lipsă de timp şi din dorinţa de a realiza cantitate în dauna calităţii, icoana ajunge să se picteze şi în alte tehnici care tind să se îndepărteze de tradiţie. Noi considerăm însă că nu este un lucru bun. Încercăm, în şcoală, să le arătăm copiilor că există o disciplină tehnică pe care noi o urmărim, astfel ca, la absolvire, indiferent dacă vor merge pe drumul profesional al picturii de icoane, fie că vor întrerupe legătura directă cu aceste discipline, să plece cu un mediu de discernământ între bine şi rău în ceea ce priveşte icoana şi realizarea ei. Vrem să poată comanda, aprecia sau ocroti un lucru bun şi să-l preţuiască, să-l valorizeze”, conchide profesoara Liliana Negoescu.

Citit 1282 ori Ultima modificare Miercuri, 08 Octombrie 2014 13:15

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.