ISTORIA ALTFEL/ Cimitirul maritim din Sulina „vorbeşte” 21 de limbi! (FOTO)

ISTORIA ALTFEL/ Cimitirul maritim din Sulina „vorbeşte” 21 de limbi! (FOTO)
Evaluaţi acest articol
(13 voturi)

Chiar şi la vreme de toamnă, poţi vizita de plăcere Sulina Dunării şi a Mării, aşa că nu rata acolo şi un celebru, dar mai mic Père-Lachaise, românesc, „Cimitirul cosmopolit”, cunoscut drept „Cimitirul maritim” din schiţa publicată de scriitorul Jean Bart (pseudonimul lui Eugeniu Botez), foarte legat şi de Galaţi. Cel care introducea şi la români, în 1899, schiţa marină ca gen literar. Cimitirul era trasat în 1864, de Comisiunea Europeană a Dunării, pentru... viitorul angajaţilor săi, dar acum zac acolo repauzaţi din 21 de naţionalităţi! Cimitirul, care are un sector musulman, unul mozaic şi altul creştin - de toate confesiunile creştine, însă, „s-a tras” spre oraş: nu mai este la malul mării, ca pe vremea lui Bart, ci la vreo trei kilometri; ca şi vechiul far. Până la mare, pe stânga, este un trotuar… din lemn, întocmai ca străzile „podite” cu lemn de odinioară, precum Podul Mogoşoaiei (azi Calea Victoriei) ori la Galaţi, unde, printre primele din ţară, Strada Mare mergea din Piaţa Negri spre port…

Cimitirul din Sulina este o „rezervaţie istorică”, în care îşi au locul de veci înalţi funcţionari ai Comisiei Europene a Dunării, danezul Magnusen - inginer-şef al lucrărilor din Sulina, inginerul Carl Kühl un cuplu tânăr îndrăgostit – o prinţesă şi-un prinţ grec de demult, dar şi mulţi oameni ai apelor... Sunt şi nume exotice, cu poveşti amplificate în legendă.

„Aici vremelnic zăcu rămăşiţele pământesci ale princesei Ecaterina Moruzi nepota lui Ioan Stuza Voevod Moldovei născută în Constantinopol în anul 1836 încetată din viaţă în Sulina la 29 dec. 1893”, scrie pe monumentul nepoatei blândului şi deloc bogatului Ioniţă Sandu Sturza, sub cel care se reînstaurau domnile pământene - “atât de român, încât după neagra epocă fanariotă, a fost pentru moldovenii lui ca un balsam pe o rană...”(Constantin Gane). Cruci şi monumente în marmură, piatră, sau mai nou, ciment, cu morminte care se înghesuie, ca şi la Galaţi, ca să-şi facă parcă loc… Sau o cruce din fontă, sub care se odihneşte, din 1917, un grec, iar Anna, o micuţă grecoaică,  murea, la numai doi anişori, în 1887… Sunt nenumăraţi piloţi, comandanţi de corăbii şi vapoare, mateloţi, din mai toate naţiile pământului, de la români la croaţi, greci, nemţi, italieni, francezi, britanici precum maistrul militar Thomas Bullen, mort pe mare, la 39 de ani, în 1887, în călătoria de la Constantinopol la Sulina, ori Caterina Delorme, răposată la 1879, ori „micuţul înger” Jean Louis Borveau, care a trăit, în vara lui 1925, doar 13 zile, ori căpitanul maritim dalmaţian Giuseppe Giurgievich, mort tânăr în 1909, Heinrich Magistris, mort în 1917, români, pescari lipoveni…

Legende romantice şi vitejeşti

Povestea tristă de dragoste a prinţesei Moruzi este înfrumuseţată: că ar fi fost dezmoştenită pentru dragostea ei şi, exilată la Sulina, iertată foarte târziu de părinţi,  a murit odată cu iubitul său ofiţer marinar, însă prinţesa murea la 57 de ani de moarte bună, iar celălalt personaj, comandorul Mihail Drăghicescu, profesor al lui Jean Bart la Şcoala de Marină Galaţi, şef al Arsenalului Marinei de aici şi el foarte legat de oraşul nostru, murea la trei ani după aceasta… Notăm însă că superba Natalia Keşcu, viitoarea regină Natalia a Serbiei, orfană, a fost crescută de mătuşă - prinţesa Ecaterina (Catinca). Ca în „Romeo şi Julieta”, fiind din familii ce se duşmăneau, au murit într-un naufragiu, în 1868, William Webster (25 ani), căpitan de vas, şi iubita sa care l-a urmat, deghizată în marinar, Margaret Ann Pincle (23 ani). Povestea lor, alături de cea a prinţesei Moruzi, l-ar fi inspirat pe Bart în „Europolis”, dar profesorul Valentin Lavric, pe care l-am ratat la Sulina, povestea pentru ziarul „Lumina” că de fapt englezul sărise să o scape pe fata care căzuse din barcă. Ea era cu mama şi mătuşa în vizită la iubitul său curajos… Şi povestea aşa-zisului şef de piraţi, grecul Ghiorghios Kontoguris, este probabil o exagerare: tigva de mort cu oase încucişate de pe piatra mormântului (imaginea 2 galeria foto) nu ar fi simbolul pirateresc, macabrul Jolly Roger, ci un memento obişnuit în secolele trecute pe pietrele de mormânt; putem vedea şi la Galaţi, la Sfânta Precista. Mort împuşcat, zace astfel „singurul mormânt înregistrat în Europa ca aparţinând unui pirat veritabil”, scria totuşi ziarul „Lumina”.

Povestiri adevărate?

Fascinanta Evantia Marulis din romanul „Europolis” de Jean Bart chiar a existat, a murit e bătrâneţe prin anii ´70, scria în „Convorbiri literare” scriitorul Vasile Andru. Un prieten o întâlnise şi băuse cot la cot cu bătrâna, cu o istorie reală mai dură: „Povestea dezvirginării ei era cu totul alta, era cruntă: ea fusese victima unui viol sinistru, de grup. Nişte marinari hidoşi, beţi, o au târât-o într-un depou şi au batjocorit-o, într-un port mediteranean. De acolo, un boem din insulele Eoliene a adus-o cu el la Sulina.” „Evantia nu era fiica lui Nicola Marulis; dar sosise la Sulina cu acelaşi vapor cu care venise „Americanul” Marulis. Evantia, păpuşa de ciocolată, Sirena Neagră era o fiică a Mediteranei, şi se îmbarcase într-un port mediteranean, cu iubitul ei, boemul eolian – care a sfîrşit şi el viaţa la Sulina, fiind îngropat în cimitirul maritim.” Un hotar al Eternităţii...

Şi cum zicea Jean Bart...

„Când soarele scapătă în amurg şi ca o ghiulea înroşită se stânge înnecându-se în mare, tot mai vezi câte un pescar întârziat ce-şi mână barca grăbit spre gura Dunărei./ Dar, oricât de grăbit ar fi, şi oricât de târzie ar fi vremea, întotdeauna, când ajunge în dreptul malului, dă drumul lopeţilor lăsându-şi barca s-alunece legănată de valuri şi îşi face semnul crucei întorcându-se cu faţa spre ţărm, cătând cu sfinţenie spre malul nisipos unde albesc în zare lespezi de piatră. Printre stropii albi, ridicaţi de valuri, licăreşte poleiala crucilor înşirate la rând”, scria Bart în "Cimitirul marin", schiţă publicată şi în volumul "Jurnal de bord" (1901).

Oraşul patriarhal, cu şase străzi cu numere, nu cu nume, ca la New York, atrage prin construcţii mai noi, dar şi multe vechi, îmbrăcate în scânduri, ca în Vestul Sălbatic, unele colorate în albastru sau mov, cu câte o barcă uscându-se la poartă, iar casele dărăpănate au farmecul lor. Portul e plin de vase mici, care străbat „străzile” Deltei, şi de ambarcaţiuni uşoare şi am întâlnit chiar şi un vas pe nume „Galaţi”, însă cimitirul rămâne o experienţă de neuitat…

Şi câinii se împuşcă din dragoste, nu-i aşa?

Cimitirul romantic (şi, hm, încă fără indicatoare sau plauri de vizitare…) i-a inspirat şi pe iubitorii de animale, căci dincolo de dar, spre mare, sunt pietrele de mormânt ale unor căţei sau pisicuţe: Wulfy, Charly (scis cu literă din cioburi de oglindă) sau Cora…

Citit 14716 ori Ultima modificare Miercuri, 09 Septembrie 2015 20:33

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.