* Cum reînvie o carte şi cum se luminează o icoană * Obiecte vii, condamnate de timp, renasc din mâinile dibace ale restauratorilor * Munca titanică de restaurare ar putea deveni una dintre cele mai importante activităţi culturale din oraş
În atelierele Muzeului Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunării de Jos se restaurează atât carte veche, cât şi icoane, veşminte arhiereşti, tapiserii şi obiecte de cult ortodox din metal. Aceste ateliere au fost realizate în cadrul proiectului european prin intermediul căruia Arhiepiscopia Dunării de Jos a modernizat muzeul. Dotările însă şi le-a procurat singură. Şi tot din fonduri proprii va trebui să continue.
Deschis abia de un an, muzeul are angajaţi permanenţi doi restauratori de icoane şi colaborează cu specialişti de la alte instituţii de prestigiu, pentru celelalte domenii de restaurare. Sunt şi oameni din Arhiepiscopie care se specializează, acum, în restaurare. Arta de a readuce la viaţă obiecte acoperite sub straturile groase aşternute de timp este complexă, grea şi nu tocmai căutată în societatea de azi. Chiar şi aşa, în spatele sălii temporare de expoziţii a muzeului, specialiştii lucrează, dăruind zeci sau sute de ani de viaţă unor obiecte a căror valoare este aproape inestimabilă. În timp, noi, gălăţenii, ne vom putea bucura de munca acestor restauratori, admirând obiectele pe care aceştia le smulg din ghearele uitării.
Cartea e vie, deci trebuie tratată ca atare
Pe masa de lucru, în laboratorul de restaurare de carte, se află pagini din volumul de secol XVII intitulat Sfintele Liturghii. Când te uiţi la ele, dispare parcă toată lumea din jur. Îţi plimbi degetele peste ceva creat cu grijă, ca obiect preţios, acum peste 300 de ani. Şi nici nu-ţi poţi închipui prin câte mâini a trecut şi pe sub câţi ochi. Folosirea îndelungată, la slujbe, i-a acoperit paginile cu un strat gros, aşa că restaurator a spălat-o mai întâi, cu apă şi săpun. Curate şi transparente, diafane, iluminate de dedesubt de un neon care trece prin blatul de sticlă al mesei de lucru, paginile îşi dezvăluie rând pe rând tainele. Un restaurator priceput ştie să spună - doar urmărind aşa numitele linii apă din textura hârtiei - la ce moară de hârtie a fost făcută fila respectivă. Şi aşa va putea confirma, o dată în plus, originea volumului la care lucrează.
Hârtia paginilor de carte vechi nu conţine celuloză, ci e realizată doar din fibre textile, de in şi de cânepă. Specialiştii spun că tocmai din acest motiv a şi rezistat secolelor. Foile nu sunt poroase, precum cele ale cărţilor de astăzi, ci au un foşnet plăcut. Sunt peste 270 de pagini care au fost desfăcute dintre coperţile de piele şi trebuie îngrijite. Până acum, restauratorul n-a ajuns nici măcar la jumătate. După ce se vor restaura toate, paginile vor petrece o vreme în presă. Şi în tot acest timp, coperta va fi şi ea restaurată.
Deocamdată, zilele astea, restauratorul cu care colaborează Muzeului Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Dunării de Jos foloseşte hârtie japoneză specială, importată, tot textilă, pentru a repara paginile. Hârtia japoneză decupată aşa cum trebuie se lipeşte de paginile vechi cu o substanţă numită carboximetil de celuloză (CMC). Pe alocuri se va întări pagina cu un văl realizat tot din fibră textilă. Mai târziu, va mai fi folosit şi lipici pap, un amestec organic din făină şi orez, fiert la bain-marie. Cartea se va şi coase cu aţă din bumbac, iar sfoara folosită poate fi din cânepă. Mai multe despre cum arătau părţi deja distruse din această carte va afla restauratorul cercetând alte cărţi de prin anii 1700, pe care le va folosi pe post de aşa-zişi martori.
Forzaţul nu va mai putea fi pus pe noua copertă. Totuşi, acestă foaie de hârtie colorată şi rezistentă - avînd formatul cărţii şi cu ajutorul căreia se face legătura între scoarţă şi prima filă - conţine un înscris al unuia dintre utilizatorii cărţii. Deci trebuie şi el reabilitat şi expus. Fiecare operaţiune care contribuie la restaurarea cărţii - şi care adesea durează, pe de-a-ntregul, luni întregi - se notează în registrul de restaurare. O carte, un registru. O altă carte, un alt registru. Şi tot aşa.
Foarte important este că, după finalizarea restaurării, cărţile trebuie păstrate în condiţii speciale. Motivul: folosirea de materiale noi creşte riscul de reactivare a microorganismelor care măcinaseră deja părţi din carte. Aşa că, din timp în timp, restauratorul trebuie să-şi verifice lucrările şi să vadă dacă nu cumva trebuie să intervină din nou.
Icoanele luminate cu suflet şi... substanţe chimice
Două sunt restauratoarele de pictură de la muzeu: Georgiana Pasnicu şi Elena Panainte. Despre cum se restaurează o icoană ne-a vorbit Georgiana Pasnicu. "Icoanele, în principal, sunt compuse din materiale organice. Avem ceea ce noi numim suportul icoanei, adică lemnul de diferite esenţe, grundul, compus de regulă din cleiuri. Pigmenţii sunt de regulă naturali, iar stratul de vernis, ultimul, este şi el tot o răşină naturală. Fiind compuşi organici, sunt supuşi degradărilor. Fie apar atacuri foarte violente de insecte asupra lemnului, fie alte probleme, de tipul mucegaiurilor. Problema pleacă de la cei care au icoanele şi care nu le păstrează în condiţiile potrivite de temperatură şi umiditate", ne spune experta.
Primul pas în restaurare este stoparea degradării asupra lemnului. Se aplică tratamente şi, de multe ori, se aşteaptă oricât este nevoie ca agenţi patogeni să îşi înceteze acţiunea. Apoi, s-ar putea trece la etapele următoarele.
"Evoluţia noastră în restaurare este o realizare a restaurării cu materiale compatibile. Curăţirile se realizează aşa încât să nu afecteze obiectul, cât de cât. Sunt principii de restaurare pe care încercăm să nu le încălcăm, chiar dacă totul este întrucâtva relativ. Acele principii nu pot fi făcute pentru fiecare icoană. Pentru că fiecare icoană e ca un pacient. Are problemele ei. Depinde şi de pigmenţii pe care i-a folosit pictorul şi la momentul respectiv şi de vernis. Iar posibilitatea de a face analize pentru a afla componenţa pigmenţilor fiecărei icoane este relativ scăzută, în muzeele locale. Încercăm acum să cumpărăm aparatură care să ne ofere posibilitatea de identificare nondistructivă a pigmentului. Putem afla uşor şi perioada în care a fost realizată pictura. Chiar dacă şi imaginea ne spune destul de multe despre secolul în care a fost creată icoana", spune Georgiana Pasnicu.
Acolo unde pictura este prea degradată, nu se reface fidel. Se reumple spaţiul cu o culoare care să se încadreze cromatic, dar se încearcă păcălirea ochiului privitorului. Ce s-a pierdut total, nu se falsifică. Ca şi la carte, la icoană se lucrează cu pauze impuse de specificul restaurării.
"Nu poţi face procedee zi de zi. Unele dintre aceste procedee durează, iar lucrul la ele se face treptat, minuţios. De exemplu, la curăţare, riscurile de a depăşi acele principii de curăţare sunt destul de mari. Şi se fac multe greşeli de către aşa-zişii restauratori. Nu-i musai să aduci obiectul la starea lui iniţială. Când avem o icoană foarte brunificată, nu se doreşte curăţirea ei la piele, până la punctul în care nu mai avem nici un fel de vernis. Curăţirea are limite. Patina pe care o capătă în decursul anilor îi oferă nobleţe şi e păcat să intervenim peste trecerea timpului, atâta timp cât aceasta nu afectează fizic obiectul", apreciază specialista.
Parte dintre substanţele folosite la restaurare sunt toxice, aşa că nu pot fi utilizate decât după un program strict, în mediu controlat. La temperaturi prea ridicate, volatile fiind, riscă să-i facă rău restauratorului.
Cât de mult ar fi restaurat? "Eu spun că aş avea de lucru până la pensie. Cel puţin. Sunt lucrări complexe, care îţi iau timp şi pentru care trebuie să colaborezi şi cu alţi specialişti. Dacă ar fi să judecăm strict după cât e de muncă, nici măcar n-aş putea estima de câţi restauratori ar fi nevoie ca să termini într-un timp relativ scurt....", conchide Georgiana Pasnicu.
Expert restaurator nu devii peste noapte
De regulă, restauratorul din muzeu nu este nici artist plastic, nici chimist şi nici istoric. Este un specialist complex, care înglobează în pregătirea sa mult din fiecare specialitate menţionată şi colaborează cu experţi din toate aceste domenii şi nu numai.
Spre exemplu, Georgiana Pasnicu, de la Muzeul Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos, a absolvit mai întâi Liceul de Artă (cursuri gimnaziale şi liceale) şi, ulterior, cursurile Facultăţii de Istorie şi Patrimoniu, secţia Restaurare, de la Sibiu. Abia apoi a urmat masteratul şi depunerea dosarului la Ministerul Culturii, care i-a acordat titlul de expert restaurator.
"Este un domeniu care evoluează continuu. Sunt firme care produc substanţele pe care noi le folosim la restaurare. De la ei le cumpărăm noi, nepreparate. Apar noi moduri de lucru. Mai ales în faza de curăţare, un restaurator poate contesta lucrarea altui restaurator, dacă el consider că s-a mers prea departe cu aplicarea substanţelor. Se fac seminarii complexe, se studiază… Ai mereu ceva de învăţat. Niciodată nu vei putea spune că ştii totul şi nu mai e nimic de descoperit", spune Georgiana Pasnicu.
Foto, Gabriel Kolbay şi Arhiva ADJ
