Commedia se desfăşura deasupra noastră - un spectacol zguduitor! Erau actori reali, susţinuţi de boarea magnetică pe care fra Angelico o dăduse la maxim. Puţine vorbe, mai multă atitudine şi muzică decât vorbe, însă noi veniserăm acolo doar ca să plângem şi totul decurgea bine, spectacolul se desfăşura chiar deasupra noastră, în piaţă, chiar şi actorii-zburători plângeau acum şi lacrimile lor acide, ca mai toată natura noastră, ne pişcau din când în când. Dacă este să asculţi pe vreunul din Clanul Nebunilor, noi ne-am trage cu toţii de pe-o planetă foarte îndepărtată, numită Terra, unde acum câteva mii de ani, totul ar fi fost cică verde, de la plantele care nu sunt roşii ca pe la noi. Însă eu nu cred în astfel de erezii, sunt un Cucernic, n-am râs în viaţa mea pentru nimic, nici zâmbetul n-a pângărit vreodată gura mea! Şi n-am zâmbit din convingere, nu din teama inchizitorială, Că aş putea fi condamnat, Doamne-fereşte, pentru crima hohotitului în public. Păcat major, fireşte! Tristeţea împrăştiată era mai mare decât de obicei, mai ales că mulţi veniseră pregătiţi de acasă cu inhalatoare pentru Gazul Blândeţei Totale. Purtam în buzunar “Naraţiunea”, în format mic, cu toţi sfinţii mai importanţi încercuiţi chiar de mine. Eu, un venetic pe-aici în Signorie, Jeannot Sansâme-i numele meu, n-am nevoie de gaz ca să plâng. Prietenul nostru Giovanni aduce şi gaz de rezervă - se bănuie că Giovanni ăsta se bucură pe ascuns, poate chiar chicoteşte acolo-n chilia sa, ba chiar că ar deţine un întreg filmimplanti, de pe vremea când se făceau commedii înregistrate, nu publice, fără de ascunzişuri adică, aşa cum se şi cade! Da´ se vede că nu i l-au găsit, încă… „Monsieur Sansâme”, mă trage de mânecă fra Benvenuto, „nu care cumva te gândeşti iară la chimera ceea de care m-ai mai întrebat, de Terra, iartă-mă Doamne?!” ”Doamne-fereşte, Doamne-fereşte, padre, nu mă gândesc la utopia ceea spurcată, însă te conjur să nu mă spui, să nu scapi cuiva acea greşală a mea, când am întrebat, necuviincios, despre o născocire diavolească.” Faţa mea, tatuată verde, îl făcea pe părinte ca să-şi amintească despre pomii, auzi, verzi, de pe inexistenta planetă Terra? Trecea un înger cu faţă neagră strălucitoare şi tăcurăm amândoi, şi eu, şi părintele. „Eu plâng, padre, plâng bine, în fiece zi, cu pioşenie. Şi în public, da´ şi acasă plâng. Pâng vârtos!”
Nepoţii Papei de Orlean, Il Nuovo Orlean, certo, îţi asigurau o moarte decentă, deloc înjositoare, chiar lipsită de dureri, dacă ofereai câte ceva misiţilor, oamenilor lor. Şi nu erau foarte hrăpăreţi misiţii, se mulţumeau cu puţin de la cei mai puţin avuţi. Triste vremuri, aşa cum tare ne place nouă! Cu triste poveşti spuse noaptea, în jurul flăcărilor albastre, de metan, sub cele cinci luni care împânzesc cerul nostru cu umbrele lor sălbatice, roşii şi negre. Câte o zarvă, un schimb de focuri liliachii între bande rivale, sau pur şi simplu sinucideri în masă, după vreun spectacol public atât de reuşit, aplaudat cu lacrimi mari în ochi - acestea sunt printre puţinele veşti bune ale pioaselor noastre ştiri din zile mohorâte, deseori ploioase, sau cu ninsori de funigei negri. Ne punem speranţa şi în vulcanul Tiziano, că poate o erupe într-o zi şi vom ajunge cu toţii Dincolo, într-o clipită, în veşnicul Paradis, cu flori albastre şi negre. Un străin cu faţa liliachie trece acum pe partea mea. Ar putea fi un înger, după cum îşi ţine, drept, aripile, desigur, strângând în pumn capetele lor, să nu i le vadă aşa, oricine. Îngerul îmi zâmbi un pic, dar fără fereală, părea ceva natural. Îngerii au voie, eu însă plâng chiar şi preventiv, să nu ajung în faţa Judecăţii pentru păcatul râsului, lucru diavolesc! „Vere, îmi spune îngerul, vino cu mine!” Firesc, l-am urmat. M-a omenit cu gaz al tristeţei şi cu nişte turte uscate, într-o lacrimarie cu mese afară. Vedeam trecând încet femei urâte (feţe mov, verzui, galbene-mort foarte rar), mi se bucurau privirile. Spune îngerul, iarăşi zâmbindu-mi (eu cred că rânjetul îl moştenim de la fiare, ce îşi arătau colţii pentru a ţine intruşii la distanţă) „Ţie pot să-ţi spun cum e, de vreme ce am venit să te recoltez.” Uneori, auzisem, veneau personal îngeri, câte doi, câte trei, ca să ia noi suflete. Să le recruteze. „ Cianură, ori stilet?” - mă întrebă. “Cred că cianură.” Îngerul făcu semn, apoi îmi spuse: voi intra într-una dintre armatele din Harmagedōn. “Cu Cei Buni, desigur”, spun. „ Nu ştiu. Sarcina mea e să duc doar noi suflete acolo unde se răresc în luptă. Importamnt este doar să se păstreze echilibrul între Bine şi Rău. Nu cine îmvinge.» «Şi dacă mori Acolo?» «Te renaşti iarăşi undeva, poate chiar pe Pământ.» Deci, Pământul există?” Îngerul doar zâmbi.
