Deşi a trăit pe pâmânt doar 47 de ani, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (1913-1960) cheamă astăzi la rugăciune mii de pelerini dornici să devină cetăţeni ai “Patriei cereşti”.
Născut în nordul Moldovei, călugărit la Mănăstirea “Neamţ”, Cuviosul odihneşte întru Hristos la Mănăstirea “Sf. Gheorghe Hozevitul” din Valea Iordanului, unde este căutat de mii de pelerini. Sfintele sale Moaşte au fost găsite în 1980, după douăzeci de ani de la trecerea la Domnul, în peştera în care s-a nevoit. Din acel an, Sfintele sale Moaşte se află la închinare în Biserica “Sfântul Gh.Hozevitul” din Ţara Sfântă.
Dumnezeu ne-a ajutat să păşim în acele locuri în octombrie 2007, când ne-am plecat genunchiul şi am rostit o rugăciune, împreună cu părintele Eugen Drăgoi, în acest loc plin de sfinţenie. Absolvent a două facultăţi de Teologie şi Medicină, Cuviosul Ioan Hozevitul a fost nu numai un nevoitor în Hristos, un Doctor de suflet căutat de pelerinii români, ci şi “poet duhovnic şi un misionar statornic”, cum îl numeşte Prea Fericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în cuvântul de binecuvântare al volumului de versuri “Dor de pustie, dor de cer”, (apărut la Editura Trinitas, Iaşi, 2007).
Din frânturi de vers, viaţa acestui Cuvios - rămas orfan de mamă la doar şase luni, şi de tată la trei ani, crescut de bunică o vreme, apoi de un unchi - rămâne pentru noi un model de înaltă trăire şi mărturisire creştinească.
Poezia sa este una simplă, ca formă, dar “asemeni florilor de busuioc, poartă în ele mireasma florilor de busuioc, mireasma dorului de viaţă veşnică”.
Avea darul vederii în Duh şi înainte de a pleca la “patria cerească”, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul scria în poezia intitulată “Slove la mormântul meu”: “Vor trece anii vieţii/ Şi eu mă voi sfârşi/ Iar în pustia asta/ Mai vrednici vor veni./ Văzând aici mormântul/ Mă vor cinsti cumva/ Necunoscându-mi viaţa/ Şi neputinţa mea”.
Dumnezeu a dorit să arate mai clar viaţa aleasă a acestui Cuvios, la 20 de ani de la plecarea sa la cele veşnice, în 1980, când câţiva călugări români au mers la peştera unde s-a nevoit în ultimii opt ani. Unul dintre ucenicii săi mărturisea că el îşi cunoscuse ziua morţii şi a scris-o pe pereţii peşterii sale.
A scris aceastea şi în poemul “Spre sfârşitul vieţii mele”, din care reţinem… “Când vine iarna friguroasă/ Şi norii plâng cu ploaie deasă/ Să-mi cânţi pârâule, de jale,/ Că eu pe malul tău de-acum/ Nu cred că voi mai face drum./ În zilele de primăvară/ Venind la cuibul vostru iară/ Voi, drăgălaşe păsărele/Când lăudaţi pe Dumnezeu,/ Cântaţi să vă aud şi eu…”
Într-adevăr, în 1980, la slujba prohodirii, când Sfintele sale Moaşte au fost descoperite, păsările cerului - cele care au vieţuit împreună cu Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţ-Hozevitul ani la rand - au fost cele care au cântat slujba prohodului împreună cu monahii de la Mănăstirea “Hozeva”.
“În timpul slujbei, păsările ne incomodau, zburau peste capetele noastre, ne-au stins lumânările, ne-au închis cărţile, băteau din aripi pe deaupra trupului cuviosului, se aşezau pe el, pe cap, pe piept, pe picioare, şi fiecare glăsuia după felul ei. Ele nu vroiau mâncare, ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care îl pierduseră…”
Viaţa aleasă a Sfântului Ioan Hozevitul a devenit exemplu de trăire duhovnicească. Cu binecuvântarea Patriarhului de atunci, Benedict al Ierusalimului (reţinem ca sursă Revista Lumea credinţei, august 2007), Sfintele sale Moaşte au fost aşezate în Mănăstirea “Sf. Gheoghe Hozevitul”, acolo unde Cuviosul Ioan Iacob primeşte şi astăzi mii de pelerini români, şi nu numai.
Se fac demersuri ca Sfintele sale Moaşte, Făcătoare de Minuni, să fie aduse în ţară şi Dumnezeu ştie când se va întâmpla aceasta.
Ghetele Sfântului, furate...
Sfântul Ioan Hozevitul este Mare Făcător de Minuni şi una din minunile acestui „Casnic” al lui Hristos am preluat-o din Revista Lumea credinţei (august 2007, autor Silviu Andrei Vlădăreanu).
Stareţul din acea vreme, părintele Amfilohie de la Mănăstirea „Sf. Gheoghe Hozevitul”, relata în anii din urmă că, în anul 1987, o angajată a Patriarhiei de Ierusalim, pe nume Maria, mergând la Hozeva, după ce s-a închinat la Sfintele Moaşte, pur şi simplu a considerat că trebuie să ia cu ea o amintire de la Sfânt, „ca o binecuvântare”.
A furat ghetele Sfântului şi le-a dus acasă şi „le-a aşezat cu mare evlavie într-un dulap, îngrijindu-se să ţină mereu candela aprinsă”. La aproximativ o lună de la „darul” pe care femeia şi l-a făcut, ea a observat că ghetele „se schimbaseră la culoare şi se făcuseră roşii ca focul. Parcă erau de jăratec”.
Înfricoşată, femeia a mărturisit păcatul unui slujitor de la Patriarhie şi a dus ghetele înapoi, le-a aşezat în picioarele Sfântului...
