(!) aceasta-i CALEA care duce tocmai când n-o să mai mângâi nici o stea, nici un pământ, n-o să auzi nici un ham-ham,/ nici un cri-cri la nici un geam, nu ai să vezi decât nimicul şchiopătând (!)   (!) aceasta-i CALEA – şi nu poţi să te abaţi, nici să te-ntorci, nici să faci mas la ne/fârtaţi, nici să te faci (ni)(mi)(că)ieri,/ nici să rămâi, dar nici să pieri unde mai crezi(?!) că tot mai sunt apropiaţi (!)   (!) aceasta-i CALEA dintre MAMĂ şi NEANT, dintre ce ...

Încet-încet, nemaipomenit de încet, începe să se vadă şi să se audă cum se lasă seara următoare! Seara de duminică, adicătelea! Maria, încă în rochie de nuntă, se uită la mine şi-mi spune că vrea să se îmbrace în rochia „civilă”! Şi zice, ca şi cum n-aş şti, că trebuie să se dezbrace, mai întâi! N-am nimic împotrivă! Şi mai zice, ca şi cum n-aş şti, că nu trebuie să mă holbez când se dezbracă şi se îmbracă! Iarăşi nu am nimic împotrivă! Mă d ...

Sigur că da! Taman astăzi, în data din titlu, pe/trecem Opt Zeci şi Nouă de Ani de când Tatiana Cereaciuchin l-a născut pe Nichita Hristea Stănescu, cel care va avea să Controleze Poezia contemporaneităţii Sale, această Calitate aducându-i Premiul Internaţional Johann Gottfried von Herder, în anul 1971! Viaţa acestui Poet din Prima Linie a Poeţilor Universali a fost aceea a unui Boem constructiv, fără de care nu se poate reuşi nici un Salt Sublim şi Periculos pe Ordonata şi ...

degete lungi/ smulg rădăcina tăcerii nasc şi renasc/ păsări ascunse în clape zboruri încep/ despovărate de taine marele nins/ unic atât de aproape   dinspre amurg/ fluturi de lampă adie umblă-n armuri/ tainele nopţilor albe înger sărac/ tras pe sub roţi de hârtie miri univers/ blând arcuit în garoafe   praf pe oglinzi/ lasă păianjeni să treacă vremuri în unghi/ triste târziuri în pânze zodii s-aprind/ luna coboară în barcă scrii aşteptând tremurul mâinilor nins ...

(!) ruga mea apocalipsă,/ strigătul meu holocaust, nu puteţi în nici un chip să/ ştergeţi mintea mea de faust, şi nici sufletul meu simplu/ să mi-l daţi sub ascultare vrunui fante submultiplu/ dintr-un sine soi-tigoare (!) (!) sunteţi doar nişte unelte/ la cheremul meu semantic şi nu poate nici un fel de/ scump-sălbatic postromantic să-mi cotonogească mintea,/ setea de purificare scrisă-n fruntea-mi dinaintea/ trombonistului cel mare (!) (!) sunteţi scule-n folosinţa/ visului ...

Tăcere lungă. O oră. Două ore. Trei ore. Apoi, ca şi cum toate au un capăt de început, dar şi de sfârşit, Maria-şi continuă destăinuirea: „Mârlanul nu a stat nici măcar la dezgătirea miresei, aşa de zor îi era să dispară cu banii! Şi toată lumea de la nuntă m-a căinat! Toată lumea din partea mea! Că cei din partea lui ţin cu el! Cică aşa-mi trebuie, dacă mi-i gândul la tine! Că toţi ştiau când şi cum mi-ai cerut mâna! Şi toţi credeau că eu am să mă dau ...

Da... întorc privirea, mă întorc pe tot... nu, n-am năluciri... e Maria, e mireasa! E mireasa nunţii care s-a auzit şi nu se mai aude! E încă în rochia de nuntă! Oare ce caută la ora asta, pe urmele mele, în inima cestei păduri? Oare de ce nu-i în „civil”? Oare l-a părăsit pe haplea-mire? Oare l-a lăsat baltă pe tămâios? Oare a  venit după mine să-şi repare greşeala şi să rămânem împreună? Şi oare de ce-i înlăcrămată? Nici n-am curaj s-o întreb! Se opreş ...

(!) ce fel de-adânc, ce fel de nalt/ s-aşterne peste-această CLIPĂ chiar într-această clipă, chiar/ fără putinţă de tăgadă când se şi vede, se şi-aude/ cum împotrivă se-nfiripă o palmă de nemărginire/ dintr-o enigmă blestemată (!) (!) n-ai timp măcar să crezi că eşti,/ să-ţi numeri prima arătare în lumea care n-are timp/ să-şi pună prima întrebare în lumea care n-are cum/ să afle că nu este lume, ci este-o glumă printre sfinţi/ şi printre celelalte glume ...

Dumnezeule... tu chiar mi-ai luat noaptea de sub tălpi, din ochi, din suflet şi din gând! Tu chiar ai început să faci dimineaţă! Întunericul se crapă! Se crapă de ziuă, cum zic oamenii zilelor şi nopţilor din totdeauna! Se crapă de lumină în inima pădurii! Dar inima nu se opreşte! Cum să se oprească inima pădurii? Nu poţi, Dumnezeule, să faci una ca asta, să laşi să se crape inima pădurii! Nu poţi, chiar dacă nu am găsit şi nu am tăiat lemne pentru scară! Ce pot ...

de ce stai aşa buzău?/ parcă te-a pălit bacăul! ori ţi s-a urât cu bine?/ hai, senină-te la faţă c-a trecut viaţa la vale/ de când hăul şi pârăul, moartea-i la un milimetru/ - bucură-te, nătăfleaţă! de ce stai aşa de acru/ la figură şi la vorbă? hai, azvârle cătrăneala!/ eşti urât ca ăla-n lemne! du-te şi deschide uşa!/ tu nu vezi că face semne? cântă-i de primire, cântă-ţi/ bucuria la teorbă! de ce stai ca blegul? pune/ mintenaş de cafeluţă, pune în c ...