În timp ce conducătorii noştri mult iubiţi se luptă în continuare pentru supremaţia în… curcubeu – oare va câştiga flacăra violet, galbenul-lămâie, sau roşul-Ferrari? – românii, negri de supărare la faţă, încearcă să îşi vadă de treburile lor.
Care, se dovedeşte încă o dată, nu au nimic în comun cu cele ale conducătorilor. Un mic exemplu: ne declarăm sus şi tare stat european, însă habar nu avem cum să avem grijă de bătrânii noştri.
Nu mă refer aici la fiţele de cluburi sau alte centre, în care bătrânii Europei îşi petrec zilele, la un ceai, un tangou mai lent sau pur şi simplu discutând unii cu alţii. Sunt lucruri elementare care ne lipsesc.
De pildă, aţi încercat vreodată să găsiţi o persoană dispusă să facă, evident, contra cost, menajul şi să ţină companie unei persoane în vârstă?
Nu vorbim de cazurile disperate, în care acea persoană în vârstă este imobilizată la pat, ci doar de o bătrână care nu mai are putere să îşi facă singură piaţa, mâncarea şi curăţenia în casă.
Sau un bătrân, care are nevoie doar să i se deschidă, o dată pe zi, uşa, iar cineva să îl întrebe de sănătate… Ştiu, veţi dori poate o discuţie despre copii şi cănile de apă pe care le aduc aceştia părinţilor, la bătrâneţe, însă nu voi pica în această capcană.
Pentru că nici copiii nu se concep pentru cănile de apă pe care ar trebui să le care părinţilor, dar şi pentru că nu vorbim despre cât de mult ne iubim sau nu părinţii, bunicii sau rudele, ci despre cât de mult se implică statul în viaţa vârstnicilor.
Deşi sunt foarte multe persoane dispuse să plătească bani frumoşi pentru a-şi şti bătrânii fericiţi, astfel de angajaţi sunt o raritate. Nu există firme private care să pună la dispoziţie un astfel de tip de personal, din acelaşi motiv pentru care nici firmele de curăţenie sau cele de baby-siter nu rezistă prea mult pe piaţa românească de muncă - legislaţia deloc încurajatoare pentru astfel de servicii.
De aceea, în România, patronul unei firme care să asigure personal pentru îngrijirea vârstnicilor la domiciliu ar putea oferi un salariu de maxim 200-300 de euro, în condiţiile în care pentru o muncă similară, în Spania sau Italia, se câştigă minim 500 de euro… Soluţia, de cele mai multe ori, e munca la negru.
Sigur, statul român are câteva prevederi în privinţa îngrijirii bătrânilor. Din păcate, legislaţia este atât de inflexibilă încât ca un vârstnic să beneficieze de servicii sociale din partea statului ar trebui să îndeplinească nişte condiţii mai dure decât cele la angajarea în Comisia Europeană…
Desigur, mai sunt şi acele prevederi prin care o persoană cu handicap beneficiază de un însoţitor. Însă şi în acest caz există o serie de criterii greu de îndeplinit şi chiar discutabile…
Şi aşa se ajunge la situaţii în care o persoană amnezică, de 60 de ani, are dreptul la un însoţitor, iar una de 85 de ani, cu piciorul rupt din şold şi aproape oarbă, nu are dreptul!
În alte state europene, există asistenţi personali care vin în locuinţele bătrânilor şi îi ajută, îmbunătăţindu-le calitatea vieţii. Din păcate, în România, în lipsa unor astfel de servicii, care ar putea integra în câmpul muncii mii de şomeri, inventăm zi de zi joburi de ocazie.
De aceea nu avem oameni care să aibă grijă, contra cost, de bătrâni, dar avem persoane care îţi ţin, evident, la negru, rezervat locul de parcare, sau personal specializat în… a căra capacul sicriului, la înmormântări!
