Daţi-mi voie să nu îi plâng pe domnul Vântu, câinele domnului Vântu, paznicul vilei domnului Vântu, geamul vilei domnului Vântu. Daţi-mi voie să nu caut, cu osârdie, pe Google procedurile legale de percheziţie pe care ar trebui să le îndeplinească, dar şi pe cele pe care ar trebui să le evite procurorii!
Mai daţi-mi voie să nu mai caut coincidenţe de genul posibilităţii eliberării Ioanei Maria Vlas din arest fix în momentul în care domnul Vântu abia a fost reţinut. Şi, în general, daţi-mi voie să nu mă înrolez în armata naţională a apărătorilor domnului Sorin Ovidiu Vântu.
În primul rând, pentru că domnul Vântu are singur grijă de dumnealui. A dovedit asta cu vârf şi îndesat în ultimii 20 de ani de democraţie românească, timp în care sute de mii de români au rămas fără economiile de la FNI, în timp ce în faţa instanţei nu a răspuns, efectiv, decât doamna Ioana Maria Vlas.
Încă îmi sunt vii în memorie mulţimile care se strângeau şi protestau pe străzile ţării, oameni păgubiţi la FNI care cereau dreptate. Poate că a fost şi vina oamenilor care au crezut că se vor îmbogăţi peste noapte, dar cunosc personal cazuri – şi nu două-trei – de oameni necăjiţi, care şi-au pus toate economiile de o viaţă la FNI…
Aşadar, acum, dacă mă perpelesc eu sau nu toată ziua la gândul că domnul Vântu a fost ori ba arestat „pe bune”, nu mă va face nici mai deşteaptă, nici mai bogată şi nici mai băgată în seamă de cineva.
Domnului Vântu însă, toate aceste preocupări ale mele ar putea să îi aducă avantajele mai sus enumerate… Înmulţiţi acum cu milioanele de români care urmăresc telenovela despre arestarea domnului Vântu şi poate că veţi afla cine are de câştigat de pe urma supramediatizării aceste poveşti…
Evident, pe postul dumnealui de televiziune, subiectul se dezbate zi şi noapte. Până la urmă este postul său de televiziune, însă excesul acestei mediatizări este cu atât mai mare cu câte alte segmente media nici măcar nu amintesc ştirea la „fapt divers”. Şi într-un caz şi în altul mi se pare o greşeală.
Este o greşeală evidentă ca, timp de două zile, cele din weekend, de pildă, să ruleze pe televizor imaginea celor care intrau în curtea domnului Vântu cu puşca la ochi. M-am plictisit de câte ori am văzut imaginea cu procuroarea speriată de zgomotul armei, m-am săturat să aud cum câinele din curte, aşa, bătrân şi aproape orb cum era el, a fost rănit la o lăbuţă.
Cu fiecare minut de emisie pe această temă, povestea a crescut; deja luni aflam că două organizaţii de protecţia animalelor vor face plângere penală împotriva poliţistului care a împuşcat câinele – acţiune deschisă de nimeni altul decât de celebrul senator Marinescu, cel care, înainte de a fi iniţiatorul legii de protecţia animalelor este politician…
Şi, în general, ştiţi de ce refuz să urmăresc atentă toată povestea a asta cu domnul Vântu? Pentru că atâta timp cât au trecut zeci de ani în care sutele de păgubiţi FNI nu au primit niciodată dreptatea justiţiei îmi este greu să cred că acum, deodată, se va spăla ruşinea de pe obrazul lor…
Pe de altă parte, mi se pare o naţională spălare pe creier cazul lui Sorin Ovidiu Vântu în acest început de toamnă, în care se anunţă greve, în care copiii se duc din nou în aceleaşi şcoli cu veceuri în fundul curţii, în această toamnă în care nici un guvernant nu vorbeşte – deşi perspectiva pare din ce în ce mai posibilă - despre o nouă înţelegere cu FMI…
Păi, la atâtea furtuni câte se anunţă, este normal să ne concentrăm doar pe Vânt(u)?
