Am căutat un exemplu asortat negustoriilor politice de la Cotroceni, pentru a explica debandada doctrinară în care se scaldă alegerile noastre viitoare. Iată: când un armator vrea să-şi trimită peste mări vaporul încărcat cu marfă, îşi angajează un comandant dibaci, care să dea cât mai multe şanse mărfii ca să nu ajungă… udă la destinaţie. Nu contează ce naţionalitate are acel căpitan, ce politică iubeşte, nu contează ce limbă vorbeşte lupul de mare, din moment ce înţelege… limba mării.
Ca să fim deci în ton cu preşedintele-comandant care îşi conduce ţara ca pe partid, partidul ca pe propria familie şi familia ca pe o barcă în care fiecare rudă să fie asigurată că are acces la foloase, dar să nu-i comenteze ordinele, am găsit cu cale să dăm tocmai acest exemplu de angajament comercial care se practică de altfel de sute de ani pe mările lumii, pentru a compara aceasta cu… situaţia electorală care ne aşteaptă, în care candidaţii se angajează în draci în staff-ul altor partide, pe care le înjura până ieri. Chiar de sus plouă cu veşti tâmpite. Că preşedintele Băsescu l-ar fi invitat pe preşedintele Ponta „să-i fie” premier nu ne vom mira, şi nici măcar să vedem chiar alianţe ciudate, de vreme ce ele au mai fost încercate, gen alianţa D.A. care s-a transformat în NU…
Votul uninominal a fost considerat, cât timp n-am avut parte de el, drept un lucru bun: ca să demonstrezi superioritatea doctrinei şi intenţiile bune, angajezi primar, domnule, un „specialist” şi nu un sclav politic. Primar ori preşedinte de consiliu judeţean, omul este acum ales pentru capacităţile lui. Cu alte cuvinte, alegătorul alege din oferta unui partid o persoană care poate să n-aibă nici în clin, nici în mânecă, nici în manşetă, cu doctrina, cu politica, cu partidul… În ultima vreme, asistăm însă la un fenomen ciudat, tocmai datorită paralelogramului de forţe pe care îl formează partidele mari, incapabile fără sprijinul micilor aliaţi. Astfel, un grup politic mic, dar reprezentat cu putere de vot în Parlament la vreme de cumpănă, sau chiar o grupare politică mai importantă, dar slab reprezentată undeva în teritoriu, poate impune alianţei din care face parte un candidat care are clar mai puţine şanse decât cel al altei grupări.
El va fi impus chiar şi împotriva bunului simţ, după ce sondaje de opinie vor arăta clar că şansele sunt în altă parte. În schimb, candidaţii cu şanse „concediaţi”, legănaţi până acum cu ideea victoriei, unii poate deja câştigători în alegeri precedente, au tot dreptul să se simtă, trădaţi, umiliţi şi, ca „specialişti”, să-şi vândă serviciile altui „armator” politic. Astfel, primarul cutare rămâne „independent” sub flamura altui partid, duşman ieri, debarcă din partidul care l-a propus cândva, l-a susţinut şi i-a finanţat odată comuna. Alteori, trecând într-un partid al puterii, care îi susţine campania.
El ştie că nu culoarea politică, ci omul este ales în imensa majoritate a cazurilor, aşa că nu are nevoie decât de un… producător de spectacol politic, care să-i organizeze mitinguri, să tipărească şi să afişeze afişe, să împartă pungi şi pixuri, mălai şi promisiuni. În schimb, el aduce noului partid un scaun pe tavă, o pată de culoare pe harta politică şi un jurământ de credinţă pe termen limitat. O să spuneţi că nu prea este moral, însă şi până acum, în cei 22 de ani postrevoluţionari, ca şi înainte de război, într-o lungă tradiţie, mulţi primari îşi schimbau culoarea politică atunci când aveau nevoie de fonduri sau de aprobări speciale de la guvern. Sau când interesele personale, ale nepoţilor, spatele lor în Justiţie, o cereau. Acum, pentru prima oară însă, candidaţii îşi iau bilet pentru trenul politic potrivit, care îi ia, renunţând la vechiul lor „abonament”… E mai bine? Cu siguranţă, nu!
