În toată această perioadă – nu foarte lungă, dar intensă - de la descinderile procurorilor şi până la votarea, în plenul Camerei, a ridicării imunităţii deputatului Mihail Boldea, am urmărit unele declaraţii pe care, din eleganţă, le-aş cataloga doar ca fiind doar ipocrite. Am auzit mai mulţi parlamentari care s-au lăudat că imunitatea este doar o legendă şi că legiuitorii ţării sunt, de fapt, trataţi ca toţi românii, atunci când vine vorba despre comiterea unor infracţiuni.
E drept, regulamentul Camerei Deputaţilor este pavat cu intenţii bune, căci textul spune aşa: „deputaţii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei Deputaţilor, după ascultarea lor”. La prima vedere, este fără dubiu: deputaţii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată pentru încălcarea legii, fără ca imunitatea să împiedice în vreun fel acest lucru. Numai că următoarea propoziţie dă peste cap întreaga construcţie, căci doar după ridicarea imunităţii se poate face arestarea deputatului, reţinerea sa ori percheziţionarea. Păi, despre ce vorbim de fapt? Eu, una, recunosc: nu am cunoştinţe juridice, dar este logic faptul că niciun om al legii din ţara asta nu ar urmări sau trimite în judecată pe cineva dacă nu ar avea probe că acea persoană chiar a comis ceva ilegalităţi.
Şi cum reuşeşti să strângi probe dacă nu prin percheziţie, reţinerea şi/sau arestarea respectivei persoane? Doar aşa, citind în stele dacă omul este vinovat sau nu? Cu alte cuvinte, teoria susţinută de parlamentari potrivit căreia imunitatea este doar aşa, o figură de stil, este complet eronată. În România, imunitatea parlamentară – şi, în egală măsură, procedura de ridicare a ei (care durează maximum 20 de zile şi minimum trei zile, ca în cazul Boldea) – sunt pârghii legale pentru ca o persoană să poată avea timp să îşi pună în ordine toate afacerile, astfel încât să nu fie prinsă cu ceva probe incriminatorii. Este, dacă vreţi, un fel de inspecţie anunţată. Adică ceea ce pentru oamenii de rând se numeşte „favorizarea infractorului”, pentru parlamentar se numeşte simplu: „imunitate”.
Cum prezumţia de nevinovăţie încă funcţionează în ţara asta, nu putem spune că Mihail Boldea a scăpat de toate probele incriminatorii în cele cinci zile care au trecut de la descinderile procurorilor şi până la momentul ridicării imunităţii. Pe de altă parte, nu putem să nu ne gândim că în cazul unui om simplu, arestarea şi/sau percheziţia domiciliului s-ar fi petrecut în momentul doi al descinderilor. Cu alte cuvinte, imunitatea parlamentară chiar este un scut bun – fie chiar şi temporar – împotriva oamenilor legii. Fapt care confirmă că, deşi se pretind a fi ca noi, parlamentarii se consideră (şi chiar sunt) mai presus de oamenii simpli. Un fel de cei mai egali dintre cei egali în faţa legii.
