Regionalizarea României este o tărăşenie cu miros de scandal din patriotism local nu numai în zona noastră, unde Galaţiul, care a tot pierdut şefia unor instituţii zonale, va pierde locul de lider regional (din capul nostru…), capitala viitoarei regiuni urmând să fie ori Constanţa, cu o economie mai puternică, ori Brăila. Şi niciodată nu ştii dacă s-au mai calmat spiritele unei vechi rivalităţi gălăţeano-brăilene, care a dat în clocot când la o reformă administrativă comunistă, într-o vreme în care nu aveai curaj să ieşi în stradă, câţiva brăileni au ars în public ziarul „Viaţa nouă”, ca simbol al unui oraş care venise să-i stăpânească... Galaţiul - capitală de regiune comunistă (alături de Brăila,1960-1969, înainte şi cu Tulcea, din 1950), făcea parte din cele 28 de regiuni (inclusiv Mureş Autonomă Maghiară), care s-au făcut 18, apoi 16. De inspiraţie sovietică, proiectele regionale, precum drumurile, fiind mai uşor de implementat… Dar Galaţiul, propus în secolul XIX chiar pentru capitală a principatelor, a mai fost subiect de vedetism regional, însă numai doi ani, pentru că a izbucnit războiul: între august 1938 şi septembrie 1940, taman în timpul dictaturii regale. Cu mari beneficii pentru noi. Ţara a fost împărţită atunci, la iniţiativa premierului Armand Călinescu (după o încercare de a crea „gubernii” pe vreme lui P.P. Carp), în 10 ţinuturi; de fapt, opt în actuala Românie, plus Cahul şi Ismail, în Basarabia. Ţinutul Dunărea, numit apoi Dunărea de Jos, a fost al doilea ca mărime: 37.958 kmp, cuprinzând judeţele Brăila şi Râmnicul Sărat din Muntenia, judeţele Putna, Covurlui, Tecuci, Tutova, Fălciu, din Moldova, plus Cahul şi Ismail. Împărţirea încălca graniţele vechilor ţinuturi istorice, amestecându-le. Prefecţii erau militari, şef al administraţiei ţinutului - „rezidentul regal”, similar subsecretarului de stat, era un... istoric: Constantin C. Giurescu, deputat, chiar ministru pe vremea Frontului (sic!) Renaşterii Naţionale, unicul partid din vremea dictaturii regale. Dacă azi motivaţiile mega-organizării (după semi-eşecul absorbţiei de fonduri europene după crearea, în ´98, a opt regiuni de dezvoltare economică, fără personalitate juridică) se leagă de atracţia fondurilor străine, inclusiv pentru drumuri, în ´38 motivaţia mega-construcţiei administrative era că prea multe oraşe nu aveau, bugetate din Capitală fiind, apă curentă, străzi canalizate, iluminat public, transport în comun, iar de drumuri judeţene ce să mai vorbim?! Într-adevăr, drumurile judeţene construite sub Giurescu în judeţ, în numai doi ani, rezistă, peticite şi adăugite, până azi! Sigur, modelul străin, al unor foste ţări mici ori ducate devenite regiuni în state moderne bine dezvoltate, ne molipseşte. Franţa, a fost mereu model pentru noi. Cele 26 de regiuni cu câte 2,5 milioane de locuitori şi-au tot căutat profilul în timp, ultima descentralizare mare fiind în 1982. Şi acolo, populaţia aştepta rezolvări de la centru, nu de la regiune, iar odată cu descentralizarea şi multiplicarea funcţiilor, a crescut şi fiscalitatea. Statul a scăpat de unele obligaţii, cam aşa cum judeţele noastre s-au trezit acum câţiva ani că preiau cheltuieli privind învăţământul, protecţia copilului, spitalele. Ca să ştim ce ne poate aştepta...
Nu inventăm noi regionalizarea Scris de Victor Cilincă
Mai multe din această categorie:
