Ce a făcut la Galați întâiul prim-ministru albanez, cum i-a sprijinit V.A. Urechia pe românii din Balcani, contribuţia aromânilor la cristalizarea națiunii albaneze, cum a ajuns nepotul protestant al reginei României rege în statul cu majoritate musulmană, dar mai cu seamă ce rol a avut Regatul României în independența Albaniei... Sunt doar câteva dintre realitățile prea puțin știute, pe care cititorii ziarului „Viața liberă” le-au putut afla de la Elsa Stavro. Născută în Tirana, stabilită în Galați din 2015, Elsa ne-a dezvăluit, de-a lungul unui serial publicat în suplimentul cotidianului nostru, prețioase informații din lucrarea cu care, în septembrie 2022, a obținut titlul de doctor în istorie la Universitatea „Dunărea de Jos“. Vă invităm să o cunoașteți pe aromânca din Albania care, pentru contribuția adusă istoriei noastre, merită cetățenia română.
- Elsa, cum ai aflat că ești aromâncă într-o Albanie sub dictatura comunistă, fără Dumnezeu, fără drepturi, în care îți era interzis până să și gândești, darămite să spui că ai fi altceva decât albaneză?
- Așa cum am arătat în teza de doctorat „Identitatea aromânilor din Albania, de la elenizare și dictatura atee, la interculturalism”, singurul element care făcea distincția între aromâni și albanezi era și rămâne limba. Folosit doar în familie, învățat de la bunici, dialectul aromân încă îmi stârnește sentimente, nu doar de nostalgie, ci de apartenență la acest neam. Gândindu-mă acum la această apartenență în contextul istoric al dictaturii comuniste, repet: regimul dictatorial al lui Hogea avea drept scop uniformizarea societății. Libertatea de exprimare și de conștiință le lipsea tuturor. În Albania acelor ani, se condamna până și gândirea diferită. Atunci când toți încercau să fie ca majoritatea, când să fii diferit însemna ceva negativ, situația minorităților era și mai grea. În plus, aromânii nefiind considerați, de jure și de facto, o minoritate etnică (până în 2017) diferențele între aromâni și albanezi erau aproape inexistente.
- Ești fârșerotă? Din ce „neam” faci parte?
- Aromânii din Albania sunt împărțiți în diferite ramuri, toate denumirile acestora fiind strâns legate cu satele sau zonele lor de origine. Avem, așadar, fârșeroți (din satul Frașăr), moscopoleni din faimosul Moscopole, sau muzecheari, din câmpia Muzechea, în Albania centrală. Din ce am observat din interviurile cu aromâni din Albania, moscopolenii, de exemplu, se referă la muzecheari ca la „aromânii de câmpie”. Aceștia, la rândul lor, le spun aromânilor care se ocupau cu transportul, fiind mereu pe drum, prin soare, „caciauni” (negri ca un ceaun). În Corcea, această denumire este regăsită ca nume de familie. Familia mea (pe linie maternă) este de origine din Moscopole, dar trăim de multe generații în Tirana. Ei sunt numiți „llați-fați din Tirana” de către albanezi. Bunicul meu patern, așa cum arată și numele meu de familie, era grec, originar dintr-un sat al minorității grecești din sudul Albaniei.
- Îmi poți spune ceva în aromânește care să sune ca în românește?
- Când am venit în România, nu vorbeam aromâna și înțelegeam foarte puțin, frazele simple din copilărie: nchide ușa, apă, pâni, caș etc. După atâția ani aici, deși înțeleg mult mai bine aromâna, tot nu o vorbesc.
- Care ar fi două dintre cele mai dragi amintiri legate de Albania? Dar dintre cele mai cumplite?
- Bună, rea, Albania este patria, nu este o noțiune îndepărtată, povestită de alții. Am trăit acolo până în 2015, așa că îmi e foarte greu să aleg doar două amintiri, fie ele dragi sau pe care aș vrea să le uit. Încep cu cele cumplite: iulie 1990, momentul când mulți albanezi au intrat în ambasadele străine. Casa mea era foarte aproape de strada ambasadelor din Tirana și am văzut de aproape haosul creat, lupta oamenilor ca să intre și violența statului ca să nu-i lase. Anxietatea celor care intrau în ambasade era aproape la fel de mare precum cea a familiilor pe care le lăsau în urmă, nu se știa dacă persoanele rămase aveau să fie deportate sau trimise la închisoare. Copil fiind, această situație al cărei înțeles complet îmi scăpa, cu polițiști, armată, cu ziariști străini și cu o contradicție între realitatea de la știri și cea din stradă, este una dintre amintirile amare. Al doilea moment dificil este, fără niciun dubiu, anul 1997, o perioadă considerată de război civil în Albania. Acest an este plin de momente dureroase, cu oameni nevinovați omorâți „din greșeală” în restaurante sau pe stradă de grupuri mafiote sau de indivizi periculoși.
Amintirile dragi, din fericire, sunt numeroase. Când trăiești în diaspora, dorul accentuează toate amintirile plăcute. Patria devine o țară unde mergi vara în vacanță: Albania are două mări, are munți, are familia și prietenii. Totul este frumos când îți e dor.
- Cum au primit-o aromânii din România pe aromânca din Albania?
- Așa cum am și scris, aromânii din Albania sunt răspândiți și fărâmițați. Ei se consideră albanezi, greci sau români. Aromânii din România, deși la ei există distincția pe baza locului de origine, se consideră toți aromâni, nu greci sau albanezi. Din păcate, unii dintre aceștia încearcă să picteze istoria în alb și negru, în timp ce alții, deși cunosc foarte bine istoria aromânilor, încearcă să treacă neglijența României dintr-o anumită perioadă drept o indiferență constantă față de aromânii din Balcani. Eu am avut norocul să am legături cu Societatea de Cultură Macedo-Română (SCMR), un for cultural al elitelor aromâne și române, încă din vremea lui V.A. Urechia, care a făcut tot posibilul să țină în viață legătura între aromâni și țara lor mamă. Adevărul este că, indiferent de convingerile lor personale, aromânii din România m-au apreciat și au citit ce am scris despre aromânii din Albania. Eu mulțumesc pentru sprijin SCMR, în mod special conducerii acesteia, care, începând cu regretatul Ion Caramitru, mi-a creat posibilitatea să devin membru.
- Ce reprezintă pentru tine România și Galațiul și de ce ai ales să îmbogățești istoria și cultura românească prin doctoratul tău?
- Poate e puțin cam mult spus „îmbogățirea istoriei și a culturii”. Cu multă sinceritate vă spun că o consider o contribuție modestă, este punctul meu de vedere asupra unor fapte istorice, a destinului unui popor, o reinterpretare a „albanizării” sau a „elenizării” aromânilor într-o Albanie cu o soartă incertă și ulterior metamorfozată de un regim dictatorial comunist. Învățarea limbii române și posibilitatea de a face un doctorat mi-au facilitat accesul la arhive, înțelegând astfel de ce România îi consideră pe aromâni „români de pretutindeni”. Tot acest studiu mi-a permis să recompun zaua care leagă trecutul aromânilor din Albania cu apartenența lor etnică la România. Eu îi rămân recunoscătoare regretatei prof. Aurora Spânu, care nu doar mi-a creat condițiile de a trăi la Galați, în casa ei, ci a insistat să scriu ceva despre aromânii din Albania. Galațiul, așadar, a devenit, pentru mine, un oraș pe care îl consider, ca și pe Tirana, al meu.
- Ești poetă, scriitoare, licențiată în psihologie, cu un master în Administrație Publică și Integrare Europeană, specializată în Relațiile Rusia-UE în Estonia și, de anul trecut, doctor în istorie. Unde și cum te vezi în viitor?
- Mi-ar plăcea să continui colaborarea cu colegii din Ucraina, Republica Moldova, Albania, Grecia, Turcia, Bulgaria etc., concentrându-mă tocmai pe caracteristicile pentru care Galațiul a fost recunoscut: conviețuirea armonioasă și toleranța interetnică. Activitățile cu instituții și asociații consider că nu ne ajută doar pe noi, istorici, sociologi, lingviști, profesori sau studenți, ci au și un impact asupra interacțiunii dintre diferitele comunități etnice din Galați.
Cine este Elsa Stavro
Datorită Elsei Stavro, cititorii ziarului „Viața liberă” au putut descoperi o altă față cumplită a comunismului, care a schimbat din temelii Albania. A devenit primul stat ateu din lume, cu o presă transformată în „tigrul de hârtie” al regimului comunist. Nu sunt doar evenimente istorice, sunt experiențe personale și realități trăite pentru că Elsa Stavro s-a născut în Tirana, Albania, pe 25 aprilie 1976. Pentru ea, literatura și istoria sunt interconectate în mod natural, fiind o parte importantă a formării sale academice. Cu două volume de versuri publicate în Albania (1996 și 2012), este inclusă în Antologia Poeziei Contemporane Albaneze, publicată în Suedia. Elsa Stavro este autoarea unor articole științifice apărute în publicații universitare din România, Ucraina și Republica Moldova. Licențiată în psihologie, cu un master în Administrație Publică și Integrare Europeană la Universitatea "Dunărea de Jos" din Galaţi, ea are o specializare în Relațiile Rusia-UE de la Universitatea din Tartu, Estonia. A obținut, în septembrie 2022, titlul de doctor în istorie la Universitatea "Dunărea de Jos" din Galaţi.
