Scăpat de glonţ, în Al Doilea Război Mondial, pentru că ruşii care îl capturaseră au crezut, fiindcă nu era tuns, că puseseră mâna pe un ofiţer, Grigore Scutaru, din Bălăşeşti, a văzut, ca prizonier în Caucaz, feţele multiple ale Rusiei.
Născut în 1917. Croitor cu ucenicia la Tecuci, în atelierul unui evreu - Iosif Mitelman. Primul contact cu armata, la Regimentul 10 Vânători din Tighina. După trei luni, mutarea la Vaslui, la Regimentul 25 Infanterie.
Soldat. Numit, în virtutea profesiei, şef al atelierului de recondiţionat vestoane, mantale, pantaloni cazoni. Primindu-se ordin de plecare spre Răsărit, trece Prutul…
Avansat răsconvoiet, însoţeşte coloanele de prizonieri până la gura minei
Apţii pentru muncă, transferaţi într-o regiune minieră, la Nichitovka. Din croitorul Scutaru, Rusia urma să fabrice un miner. Cazarea, în bordeie. Păturile, întinse pe „paturi”…de nuiele. Coborârea în subteran, la 250 de metri, pe scară de lemn.
Camaradul său Anton Bâra, din Ciorăşti, de lângă Bârlad, primul la intrat în „iad”. La o întâlnire cu prizonierii din schimbul ce ieşea la suprafaţă, neatent, cade în gol, zdrobindu-se de pereţii puţului („Se rupsese cuiul de la scară”).
Printre martorii oculari, Mitică Avădanei, consătean cu accidentatul. Scos de ruşi la suprafaţă, niciunui român nu i se dă voie să se apropie de Bâra.
Grigore Scutaru, cu lemnăria: căptuşeşte abataje, consolidându-le cu dulapi. Nu putea da treaba peste cap fiindcă dacă fi ar încercat să saboteze ar fi însemnat să pună în pericol vieţile compatrioţilor-prizonieri.
Inginerul de la supraveghere, un rus în civil, bagă de seamă că Hrişa nu glumeşte cu munca. De câte ori îl întâlneşte, îl întreabă: „Azi cu cât ai depăşit norma?”. Românul: „Verificaţi şi veţi constata că am realizat, ca de atâtea ori, două norme”.
Artificierul - la înaintare, cu exploziile controlate. După el, Scutaru. Muncă extenuantă. Declarat, oficial, stahanovist, este recompensat cu 15 zile de repaus – le-a utilizat eficient, gravitând în jurul bucătăriei.
În 1944, după întoarcerea armelor, Antonov ţine să stea de vorbă cu românii, dar altfel de cum o făcuse până atunci, cumva ca de la egal la egal, ca tovarăşi: „De-acum, le spune, îmbărbătându-i, sunteţi de-ai noştri. Ne-am unificat”.
Viaţa de zi cu zi: monotonă. Monotonie spartă arareori. În tot lagărul, o singură femeie, la bucătărie. Ajutorul ei, un neamţ – Albert. Grigore Scutaru o învaţă să confecţioneze papuci.
În casă, gătite, patru fete. Rusoaica: „Ia-o de nevastă pe una dintre ele!”. Curtat, servit cu samahorcă. Dacă s-ar fi căsătorit, autorităţile sovietice nu i-ar mai fi dat voie să se întoarcă în România. Mămica celor patru comsomoliste, cu sinceritate:
„Hrişa, dacă voi, românii, aţi fi lăsaţi slobodna, noi, rusoaicele, ne-am lăsa bărbaţii şi v-am lua pe voi.” Puzderie de văduve, ca după război. Dintre cele care aveau totuşi bărbat la uşă, unele se plângeau că soţii lor nu se mai trezesc din beţie.
În Caucaz se ştia de „actorul cu nasul mare”
Într-o altă zi, monotonia este clătinată, în chip superior, de ofiţerul de serviciu pe lagăr: „Hrişa, i se adresă tutoveanului, tu îl ştii pe românul acela cu nasul mare, actor de-al vostru? Să ştii că a murit pe scenă, în Bucureşti, împuşcat de o spectatoare sovietică. Auzindu-l ce recita, ce îi ieşea din gură, a scos pistolul şi a tras în el”.
Evident, este vorba despre Constantin Tănase. Ofiţerul, în numele Rusiei, fără să-şi dea seama, îl elogia pe cel care pusese, în Bucureşti, bazele teatrului „Cărăbuş”.
La Focşani, debarcarea „inventarului cu pufoaice”. Baie caldă, mâncare, completarea unor fişe. După trei zile, sfârşitul prizonieratului. Ca semn că România nu murise, fiecare semnează pentru primirea unei foi de drum, hrană rece şi 800 de lei.
Explicaţie foto: Grigore Scutaru a aflat de la ruşi despre moartea artistului cu nasul mare - Constatin Tănase. Atâta doar că i-au prezentat „varianta ocupantului”
