Isabella se aşeză acum pe scaunul de pe care abia se ridicase acuzatorul său. „Şi unde anume să mă duc? N-am rude la Cadiz, să mă ascundă… Nu mai am rude deloc!” – strigă ea, deşi fratele soţului ei mort n-o mai putea auzi. Şi dacă ar fi auzit-o, inima lui rece tot nu ar fi bătut mai tare!
Dară don Gomez nu era departe – urechea lui era caldă de la peretele subţire, îmbrăcat în catifea veche: „Am spus io cumva Cadiz? Părăseşte toată Spania, femeie! Până mâine e deja târziu! Iezuiţii, binecuvântaţi fie, îţi vor pârli efigia în lipsă şi gata, ai scăpat!”
Dona Isabella nu-i răspunse. Se duse la sertarul ştiut, ascuns în spatele grifonului argintat, şi luă de acolo cealaltă pungă de bani. Nu ştia exact cât avea să-i ajungă: cu socotelile casei se îndeletnicea domnul Rossini, Maricia şi, bineînţeles, aceştia erau mereu luaţi la întrebări de don Alfonso…
Dona Isabella nu ieşise în stradă, în toată viaţa ei încă frumos înflorită, decât de două ori: o dată atunci când tatăl ei o trimisese soţului, dar atunci abia putuse zări câte ceva prin perdelele trase ale trăsurii marchizului La Fete, care le-o împrumutase, şi atunci când se oficiase căsătoria, la catedrală. Atunci ieşiseră în trăsură descoperită, dar curioşii acopereau vederea ei şi abia putu distinge clădirile înalte.
Nu îşi mai amintea nimic de atunci, decât emoţia, frica şi speranţa unei bucurii alături de un soţ omenos. E cam tot ce putea spera o femeie care schimba închisoarea paternă, cea care asigura pe viitorul soţ că marfa este proaspătă şi neîntinată, cu puşcăria matrimonială.
Dona Isabella ăşi aminti că, la nervi, o închisese la un moment dat pe Alicia într-un dulap. Slujnica încercase şi ea să se ascundă şi stăpâna o văzuse intrând în dulap – cheia era şi acum aici, în mână. Când descuie, fata să lăsă moale la pământ: în dulap nu era aer şi o speriase un şoarece care îi cercetase piciorul.
Dona Isabella trase acum două palme fetei – una ca s-o trezească, a doua ca să o pedepsească şi să se răzbune şi dumneaei pe cineva. Era pentru prima oară în viaţa ei când făcea aşa ceva şi constată că era plăcut, chiar dacă o cam ustura palma dreaptă.
Fata sări în picioare, ascultătoare-foc. „Toanto, te-ai trezit?” Şi cum fata dădu din cap că da, stăpâna puse întrebarea cea mai importantă: „Cum poţi pleca din portul Cadiz?” „Puteţi prinde încă diligenţa, stăpână…”
„Nu, vreau să spun: cum putem pleca din port aşa, pe apă?” Fata se înroşi de emoţie: „Săăă… să… să plecaţi pe apă? Cu o corabie, senora.”
(va urma)
