În urmă cu un an, Nicoleta Dima ne-a trimis o scrisoare, pe care am publicat-o la vremea respectivă. Pe atunci, tânăra studentă era îngheţată de emoţii şi de incertitudini, întrebând în stânga şi-n dreapta: ce înseamnă să fii student Erasmus?... „Îmi făceam scenarii în minte, ameninţată de teama de a încerca o experienţă nouă, de a-mi abandona familia, prietenii, într-un cuvânt toată viaţa mea de până atunci”, îşi aminteşte Nicoleta. „Astăzi, vă spun că teama a fost substituită de curaj, iar incertitudinile de convingeri. Copilul din mine a trebuit să se maturizeze, să înveţe să ia deciziile potrivite la momentul potrivit. Experienţa Erasmus a luat sfârşit: timp de un an am trăit într-o mare familie, alături de studenţi din toată Europa, dornici să îşi promoveze propria cultură şi, la rândul lor, să cunoască ce se află dincolo de graniţele natale. Însă nimic nu se compară cu bucuria de a întâlni un român, pentru că, din fericire, am cunoscut un număr impresionant de studenţi care îmi răspundeau la naivul „bonjour” cu „bună”... fiecare dintre noi simţeam, înainte de a schimba vreun cuvânt, că avem aceleaşi origini. Când eşti departe de casă, cauţi chipul celor dragi în fiecare român întâlnit; iar sentimentul acesta nu se poate descrie...”, povesteşte Nicoleta.
„Pentru toate lucrurile importante trebuie să plătim un preţ. Eu am plătit şansa de a studia într-o altă ţară cu dorul de acasă, cu lacrimile părinţilor mei în zilele de sărbătoare. Zilnic eram într-o goană permanentă, nu aveam timp să conştientizez tot ceea ce mi se întâmpla, însă seara somnul se lua la întrecere cu gândurile care încercau să mă culpabilizeze, dar de fiecare dată am ştiut să caut echilibrul în responsabilităţile pe care le aveam. Colegii şi prietenii mei şi-au luat valizele de amintiri şi s-au întors „acasă”, însă eu îi voi întâmpina pe noii studenţi Erasmus, ce vor sosi în septembrie, întrucât mi-am prelungit sejurul pentru a exersa funcţia de interpret la Curtea de Apel Dijon”.
Nicoleta recunoaşte că, de obicei, nu este mulţumită de sine, autocritica fiind, în opinia sa, calea spre a urca mai multe trepte. „Recunosc, uneori simt că e prea greu, am senzaţia că mă voi prăbuşi, însă mă ridic cu o forţă dublă. Prefer să spun că am un înger păzitor, responsabil de toate lucrurile frumoase pe care le trăiesc”, afirmă tânăra, fără să uite să le mulţumească pentru sprijin părinţilor, profesorului dr.ing. Dan Scarpete, pentru şansa acordată şi tuturor celor ce i-au fost aproape în acest an.
