Habsburgii reprezintă, cu siguranţă, una dintre cele mai cunoscute dinastii regale europene, reprezentanţii ei ocupând tronul Sfântului Imperiu Romano-German din 1438 până în 1740. De asemenea, dinastia de Habsburg este cea care a dat regi pentru ţări precum Anglia, Portugalia sau Spania.
Numele dinastiei provine de la un castel-fortăreaţă construit în secolul al X-lea în actuala Elveţie, de către contele Radbot de Klettgau, care a ales numele de Habsburg pentru noua construcţie. Nepotul său, Otto al II-lea, a fost cel care a adăugat şi titlul de conte de Habsburg.
Probabil cea mai bună introducere în ceea ce priveşte istoria complexă a dinastiei Habsburgilor o face autorul cărţii “Declinul şi prăbuşirea Imperiului Habsburgic 1815-1918”, Alan Sked: “Între secolele 13 şi 20, dinastia a generat conducători de imperii, regate, ducate şi principate în Germania, Austria, Spania, Italia, Belgia, Olanda, Cehoslovacia, Iugoslavia, România, Polonia şi Ungaria”. Evident că o detaliere completă a familiei Habsburgilor este mult prea complexă pentru această pagină.
Prima “stea”
Primul membru care a purtat numele dinastiei a fost contele Werner I, dar primul Habsburg de marcă a fost Rudolf, care a fost încoronat împărat al Romei în 1273. O serie de alianţe matrimoniale i-au ajutat pe Habsburgi să-şi extindă dominaţia asupra Burgundiei, Spaniei şi imperiului său colonial, Boemiei şi Ungariei. Astfel, pe parcursul secolelor, odată cu domnia cu Carol al V-lea, dinastia conducea un imperiu care se întindea din Europa până în Africa, Mexic şi Peru.
Carol al V-lea
Cu toate astea, în 1555, Carol decide că a făcut destule pentru familia sa, predând responsabilităţile şi titlurile regale către fratele şi fiul său, după care se retrage într-o mânăstire din Spania, unde se ocupă cu grădinăritul şi cu admiratul colecţiei impresionante de ceasuri.
Schisma
În secolul al XVI-lea, odată cu abdicarea lui Carol Quintul, deopotrivă împărat german şi rege spaniol, casa de Habsburg s-a împărţit în două ramuri: una a Habsburgilor spanioli şi una a celor germani, ce urma să conducă în continuare destinele statului din centrul Europei.
Ambele ramuri ale casei de Habsburg au dispărut în secolul al XVIII-lea. Ramura spaniolă a dispărut odată cu moartea lui Carol al II-lea al Spaniei, în 1700, fiind înlocuită la conducerea ţării de dinastia de Bourbon. Ramura germană a dispărut în 1780, anul morţii Mariei Tereza, fiind succedată de ramura Vaudemont a casei de Lorraine. Din acest moment, casa conducătoare a Imperiului Habsburgic se va numi casa de Habsburg-Lorraine, dar atunci când se face referire la ea se foloseşte doar prima parte: casa de Habsburg.
Sfârşitul
Sfârşitul oficial al dominaţiei dinastiei Habsburgilor a avut loc în 1918. Interesant este felul în care a avut loc acest eveniment. Împăratul Carol I (Karl Franz Joseph), rege al Ungariei, al Boemiei şi Croaţiei şi al Regatului Galiţiei şi Lodomeriei, a făcut faimoasa proclamaţie “Plin de dragoste pentru poporul meu, nu voi mai fi un obstacol în calea dorinţei lor pentru dezvoltare liberă… Poporul a preluat acum controlul asupra guvernului prin reprezentanţii săi”.
Carol I
În prezent, capul familiei este Karl Habsburg-Lothringen, nepotul lui Carol I, membru în Parlamentul European.
Habsburgii şi Transilvania
După ce i-au înfrânt pe turci, armatele habsburgice au intrat şi în Transilvania, pe care au ocupat-o treptat, până în 1691, când au anexat-o Austriei prin Diploma Leopoldină.
CITEŞTE ŞI: Istoria unei dinastii de bancheri / Familia Chrissoveloni - mai aproape de noi
Pentru a-i face pe membrii claselor conducătoare din Ardeal să accepte mai uşor această anexare, Diploma Leopoldină lăsa neschimbată organizarea Transilvaniei, singura modificare fiind preluarea titlului de principe al Transilvaniei de către împăratul Austriei.
Religia, rol important
Pentru că habsburgii erau catolici, iar numărul catolicilor din Transilvania scăzuse în urma reformei, impunerea stăpânirii habsburgice nu s-a bucurat de prea multă susţinere. De aceea, habsburgii s-au gândit să-şi mărească numărul susţinătorilor prin atragerea românilor la catolicism. În acest scop s-a înfiinţat în 1700 biserica unită sau greco-catolică, iar românii ortodocşi care treceau la greco-catolicism puteau să-şi păstreze o mare parte din tradiţiile religioase şi li se promitea prin două diplome leopoldine ale unirii (1699 şi 1701) că vor primi drepturi egale cu membrii naţiunilor privilegiate.
Promisiunile făcute românilor n-au fost însă respectate.
Cel dintâi fruntaş român care a cerut egalitatea în drepturi a românilor cu membrii naţiunilor privilegiate a fost episcopul greco-catolic Ioan Inochentie Micu-Klein. Memoriul a fost respins atât de Dieta Transilvaniei, cât şi de împărăteasa Austriei.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, lupta de emancipare a românilor a continuat: marea răscoală condusă de Horea, Cloşca şi Crişan şi Şcoala Ardeleană, formată din intelectuali precum Gheorghe Şincai, Ioan Budai-Deleanu, Petru Maior, Samuil Micu şi alţii.
CITEŞTE ŞI: Mari dinastii ale lumii/ Familia Castro şi dictatura din Cuba
