Unul dintre cele mai tulburătoare momente legate de istoria Revoluţiei din decembrie 1989 este un interviu de şase ore, luat în 2010, gălăţeanului Dorin Cârlan, maior în retragere, aflat în plutonul de execuţie al Ceauşeştilor. Din povestea sa, publicată la acea vreme de "Viaţa liberă", le reamintim cititorilor câteva momente incredibile.
Filmul unei execuţii tip comando
"La Târgovişte, ieşiseră în curte cu condamnaţii… Dăduse cineva ordin piloţilor de la elicopter şi porniseră motoarele auxiliare. Făceau un zgomot de nedescris şi se ridica praf şi frunze, erau imagini apocaliptice, ca din universul lui Kafka… După strigătul cu venirea americanilor, noi am ieşit aproape robotizaţi cu cei doi. Ei au crezut, săracii, văzând că elicopterele sunt pornite, că îi ducem la elicoptere. Numai că au fost duşi în direcţia opusă. Până atunci, au cam mers singuri, pe propriile picioare.
Din momentul în care au văzut că nu-i ducem spre elicopter, el [Ceauşescu] s-a întors, s-a uitat în ochii mei şi i-au dat puţin lacrimile. După care vreau să vă spun că ne-a persiflat pe toţi şi a fost un bărbat cum nu ştiu câţi dintre noi, ca bărbaţi, ar putea fi, să meargă la zid ştiind că merg la moarte şi trăindu-şi ultimele momente ale vieţii demn, o demnitate ieşită din comun. Prima dată a zis cam aşa, câteva versete, să zicem, care-l consacră şi dincolo de mormânt. După care a început să cânte, mai mult pentru el - eu îl auzeam, că eram în spatele lui, la jumătate de metru - un fragment din "Internaţionala".
Au mers mai mult în stare de imponderabilitate, duşi de colegii mei mai mult de subţiori. Şi a ieşit colegul meu Ionel, căpitanul… Eu am aşteptat de la el un ordin, un semnal. Nu l-a dat şi n-am să-l iert toată viaţa pentru asta, dar cert e că, la un moment dat, Ionel l-a luat cu mâna stângă pe el [Nicolae], cu mâna dreaptă pe ea [Elena] dintre colegii cu care formam acel cortegiu aproape funerar şi, de la o distanţă de juma´ de metru, a început să descarce rafala pistolului mitralieră! Nu putem spune că a fost comandantul unui pluton de execuţie - nici nu a fost. Noi am fost un grup de comando ad-hoc, care a dus la îndeplinire o sentinţă de condamnare la moarte aşa cum s-a priceput.
"Ea" a murit greu
"El [Ceauşescu] cred că a murit instant, din prima rafală, ea a murit foarte greu. Eu am avut dublă alimentare (arma s-a blocat - n.red.), Tavi a avut şi el dublă alimentare. La vreo şapte gloanţe, am avut dublă alimentare. Am schimbat repede încărcătorul - totul în câteva secunde şi trăgeam în tovarăşa, pentru că făcea nişte mişcări destul de nenorocite pe acolo pe jos, sincer să fiu mie mi s-a părut că fac parcă o treabă umanitară. M-a hulit presa, m-au mulţi alţii, dar e problema lor. Eu am vrut s-o nimeresc în cap, efectiv, deci asta mi-am dorit, să trag în capul ei şi pe direcţia aceea am tras, de la jumătate de metru, un metru, doi metri… Nu-mi mai aduc aminte.
Mi-e şi foarte greu şi văd acea imagine nenorocită cu capul despicat, cutia craniană desfăcută. Dar ea, din prima rafală, după ce-a căzut într-o parte, se mişca, mişca un picior tot timpul. Şi atunci lovitura de graţie a fost bună pentru ea. Cel puţin nu ştiu dacă au ajuns, conform fenomenului împrăştierii gloanţelor, toate cele 30 de gloanţe [din încărcător] în ea, cert este că m-am trezit cu urme de sânge, bucăţi de os pe combinezon şi pe gheată... Dacă n-ai fi tras, simţeai că sunt alţii în spatele tău şi ar urmări ce faci: dacă nu tragi, te împuşcă pe tine… Plus automatismul, plus frica, plus starea că vin americanii, plus oboseala de zilele ălea”.
"Am stat cu fundul pe Tovarăşul"
La câteva minute, după ce i-a raportat medicul că sunt morţi, medicul cu care venisem, [generalul Stănculescu] a dat ordin să se înfăşoare [cadavrele] în foi de cort, i-au pus în elicopterul cu care am venit eu. Când să mă aşez în elicopter, la plecare, se urcase cineva care nu fusese la venire şi nu mai aveam locul meu. Şi-atunci mi-am găsit un loc extraordinar de bun, mai puţin vulnerabil - am stat cu fundul pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu.
Am văzut că era cu faţa în jos. Amicul meu Grigore Cartianu zice c-am făcut profanare; eu i-am explicat că numai profanare nu-i asta! Că de fapt am stat la un loc pe care îl meritam în condiţiile alea, gândindu-mă că şi elicopterul este foarte vulnerabil, fiind din dur-aluminiu şi zic: măcar [un proiectil] trece prin Tovarăşu´ şi prin blana lui… Fiind o blană foarte groasă pe el, stăteam destul de bine. Numai că mustea sângele şi când am ajuns la Boteni eram plin pe combinezon de sânge.”
Coşmaruri şi reproşuri
A avut ceva asemănător cu „sindromul post-Vietnam”. „Cred că l-am avut o perioadă - cum să n-ai? - dar m-am lecuit. Am apelat la cei mai buni medici din domeniu". Apoi, când a început să meargă prost în ţară, a fost umilit chiar şi de comandanţi, de prieteni militari: „Noi eram vinovaţi de dezastrul ţării! Domnule, începând de la neveste, cred că toţi îţi reproşau: e din cauza ta! Toate oalele s-au spart în capul nostru, că noi am tras!”, mai povesteşte Cârlan.
Citeşte şi: Gălăţeanul Constantin Dobre, cel dintâi REVOLUŢIONAR la Prefectură, a pierdut procesul
