* Am pierdut timpul alaltăieri seară pe la cele ce generic se numesc Serbările Galaţiului. Sau Sărbătorile, căci astfel trona brandul pe un panou uriaş cu însemnele Primăriei. Mă rog, chestiune de gust. Vrui să-l văd pe Brenciu producându-se pe scenă şi să înfulec o prescură secuiască, nu mai am timp să fiu năpădit de alte curiozităţi. Când am ajuns acasă, am tras linie (hei, nu diminutivaţi unde nu este cazul!) şi mi-au ieşit următoarele concluzii:
1. A pleca la război este mult mai confortabil pentru cei dragi decât a sta la coadă la kurtos kalacs în zilele gălăţene de festin. La îmbulzeala de la corturile în care se vorbeşte maghiara de la ţară n-ai semnal la telefon, nu poţi trimite o scrisoare acasă, nu poţi fi reperat defel! Când pleci pe front, măcar ai un telefon de campanie acolo, mai trece şi poşta, civilizaţie, nu alta!
2. Am zăbovit la un nene care vindea nebunii d-astea dulci sub formă de furnal. După 20 de minute de negocieri intense cu saliva, că mirosea al naibii de bine, vine anunţul à la Jeffrey Franks al gospodarului din judeţul Harghita: „Nu mai avem!” Ce? Ăsta îşi luase autorizaţie ca să comercializeze tulumbe cu zahăr pe Faleza Dunării şi venise nepregătit? A fost momentul în care, de nervi, mi-am propus să botez produsul în Kurtos CarKalacs. Păi, rămăsesem exact ca nişte gândaci lângă masa boierească la care se strâng resturile repede şi bine.
3. Vinul fiert, altă atracţie. Ştiţi păhăruţele de plastic în care ne este servită cafeaua de către Domnul Tonomat? Eh, la fel erau şi alea de tulburel încălzit, dar nu la fel de pline. Doi lei bucata făcea poşirca, başca nu prea se întâlnise cu zahărul. Deh, ca de sărbători, mulţi prezenţi, puţini satisfăcuţi.
4. Apropo de Brenciu. Abia pe la 9 şi jumătate, poate chiar 10 fără 20, s-a înfiinţat pe scenă şi a lălăit pentru popor mai bine de-un sfert de oră. Adică a băgat mix-uri, salată de piese vechi, foarte cunoscute, probabil ca să fie acceptat de mulţime. Naşpa. Chiar voiam să-i ascult câteva dintre piesele bune lansate în ultimii ani, dar fără colaci ungureşti şi cu vinul ăla demi-searbăd nu mai puteam rezista. Aşteptasem destul să cânte în deschidere vărul lui Pittbull şi cuscrul vitreg al Rihannei.
