Drept e că cei mai mulţi dintre noi asociem zilele Paştilor cu ceva timp liber, petrecut acasă alături de familie şi prieteni, sau pe alte meleaguri, la plimbare. Până demult, însă, în satul gălăţean cel mai mare praznic al creştinătăţii era prilej de horă, de bal şi de retrăirea unor ritualuri care îmbinau tradiţia ortodoxă cu manisfestări moştenite din vremuri pre-creştine. Ghid pe drumul tradiţiilor ne-a fost actorul Paul Buţa. Am găsit, mai cu seamă prin părţile Bălăbăneştiului, oameni care-şi amitesc bine horile, cozonacii şi bucuria celor trei zile ale Paştilor din urmă cu vreo 30 sau 40 de ani.
Focuri pentru sufletele morţilor
În Joia Mare, ne spune Paul Buţa, „babele” făceau în faţa porţii, trei focuri mici, folosind doar vreascuri măturate la curăţenia dinaintea Paştilor. Nu cleveteau în dimineaţa zilei de joi, ci stăteau fiecare în faţa porţii sale, ca să-şi păzească focurile. Tradiţia pare să-şi aibă rădăcinile în vremuri precreştine, iar focurile le erau închinate vârstnicilor şi copiilor morţi, ale căror suflete se presupunea că se scoboară.
Joia Mare, ouăle roşii şi cozonacii
„În Joia Mare se făcea curăţenie, se vopseau ouă şi, prin unele sate, se pare că s-ar fi făcut şi cozonacii. Nu e cert când începea prepararea cozonacilor, dar ştim că nu se folosea drojdia de acum, din comerţ. Drojdia se făcea din tărâţe de grâu, cu spumă, modelată în forma unor turte care se uscau. Femeile se trezeau la 2 sau 3 noaptea ca să pună la crescut. Apoi, la frământat se adunau mai multe femei din două sau trei gospodării. Era ruşine să-ţi ţină bărbatul de covată, iar copiii erau trimişi la joacă, să nu dea cu degetul prin oul cu zahăr şi să nu se înfrupte în post”, ne spune Paul Buţa.
Urma apoi prepararea bucatelor. Până sâmbătă, cel mai târziu la prânz, treburile casei erau puse la punct. Femeile ascundeau fusul şi furca sub pat sau după sobă, ca să nu mai fie tentate să muncească. Era mare ruşine să vină seara de sâmbătă, înaintea Învierii, iar treburile să nu fie gata.
Vălăretul, horile şi balurile
Vălăretul era un obicei pe care flăcăii ce organizau hore îl duceau din casă în casă. Până să ajungă în ceata care se ocupa de horă, flăcăul trebuia să dea un test. „Tânărul care voia să intre în ceată trebuia să joacă după ce bea nouă cloapete de vin. Ca să ţină la băutură şi să joace când mergea cu vălăretul. Dacă s-ar fi îmbătat după o casă sau două la care intra, ar fi fost mare ruşine. Se stabileau, la Anul Nou, flăcării care făceau hore şi rămâneau aceeaşi până la finele anului. Era şi obiceiul scoaterii fetei în horă, cu voia părinţilor”, subliniază actorul Teatrului Muzical. La vălăret, flăcării strângeau şi bani sau produse ca să tocmească lăutarii care să cânte la horele care începeau de dimineaţă şi durau până spre seară. Seara, începeau balurile unde puteau să vină să joace şi cuplurile căsătorite, nu doar flăcării şi fetele.
Oamenii şi tradiţiile lor
„Eu îmi amintesc şi acum destul de bine pupăza. Mama lua un boţ de aluat de cozonac pe care îl punea ultimul la cuptor. Fiind mic, se făcea cel mai repede. Şi ni-l dădeau nouă, copiilor. Cred că era cel mai bun!” ne-a declarat profesorul Neculai Pământ.
„Ţin minte şi acum că ne duceam la horă, când eram flăcăi. Trei zile la rând. Mergeau flăcăii prin sat cu vălăretul şi după aceea mergeam la horă. Or, dacă vreun om nu dădea drumul la poartă şi nu dădea la flăcăi un pahar cu vin, nici nu veneau tinerii de la el să joace la horă. Nu dădeai, nu erai primit. Apoi seara era bal. Până prin anii 70 a fost aşa, frumos. Apoi nu s-a mai ţinut nimic”, ne spune ne-a Iorgu Munteanu, de 74 de ani, fost diriginte de poştă în Bălăbăneşti.
„Era şi horă, erau şi clăci, totul era mult mai frumos ca acum. Făcea pasca din aluat şi ţin minte că se făcea înainte crucea, apoi se băga la copt. Cozonacii se făceau pe cuptor, nu la aragaz, ca acum”, ne spune tanti Maria, din Bălăbăneşti.
