GALERIE FOTO / Campanie VL "Sate care mor": Viaţa aspră de pe Piscul Corbului

GALERIE FOTO / Campanie VL "Sate care mor": Viaţa aspră de pe Piscul Corbului

Foto: Gabriel Kolbay
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
5 comentarii

* Deşi au drum pietruit, oamenii trăiesc mai degrabă izolaţi de lume * De muncă se mai găseşte, dar numai cu ziua, pe vreo 50 de lei plus mâncare * Şcoală primară există, însă nu sunt copii care să o frecventeze * Zeci de case au lacăte pe porţi


Ca să înţelegi de ce şi-a câştigat satul Piscul Corbului numele trebuie să străbaţi aşezarea în care mai trăiesc cel mult vreo 60 de familii şi să ieşi în câmp deschis. Ai toate şansele să nu te întâlneşti cu nimeni pe drum, iar dacă n-ai mai păşit niciodată prin coclaurii de pe aici, mare îţi va fi mirarea când vei vedea că se termină câmpul cultivat cu porumb şi că se cască în faţă ta o prăpastie nesfârşită. Venind dinspre Tecuci spre Nicoreşti, mai ales ca pasager într-o maşină uşoară, simţi întrucâtva că urci un deal, dar senzaţia nu e tocmai una pronunţată, dat fiind că nu iei pieptiş nicio pantă din cale-afară de abruptă. Şi crezi, în continuare, că eşti tot la şes. Fără să-ţi dai seama, însă, urci şi iarăşi urci. Abia ajuns pe culmea Piscul Corbului, la 84 de kilometru de oraşul Galaţi, îţi dai seama că te afli la o altitudine de 127 de metri şi că ai mers până la capătul judeţului. Jos, la poalele peretelui de piatră seacă, se întind apele liniştite ale lacului de acumulare de la barajul Călimăneşti, iar mai departe e Vrancea, cât vezi cu ochii. Aici au trăit, înainte de anii '90, sute de suflete, la adăpostul celor vreo sută de gospodării aşezate de-o parte şi de alta a drumului ce pleacă din Nicoreşti spre Poiana.

Satul cufundat în tăcere

Vremurile în care sutele de oameni căliţi pe Piscul Corbului foiau prin sat şi se pregăteau să meargă la spart piatră de cum se crăpa de ziua au apus definitiv. Acum, gol-puşcă să mergi pe uliţa mare, dis-de-dimineaţă, şi nu te-ar vedea nimeni. Asta ne spun vreo câţiva localnici care au parte de linişte în sat, mai mult decât de orice altceva. „Au rămas aici: omul bătrân, puturosul şi beţivul. Când se mai surpă drumul şi vrei să pui câteva roabe de piatră, nu găseşti zece oameni cu care să pui mâna la treabă. Eu zic că pe oamenii ăştia care stau la băut cât e ziua de lungă şi îşi lasă casele în paragină ar trebui să fie amendaţi. Ne fac satul de ruşine. Tinerii pleacă toţi. Cei care mai au un pic de minte, se descurcă pe acolo, în locurile în care ajung, se stabilesc şi îşi fac un rost. Că e în Spania, că e în Italia sau în altă parte, nu contează. Ceilalţi pleacă, se întorc în sat după o vreme, dar nu se mai alege nimic de pe urma lor”, ne spune domnul Ionel, în vârstă de 52 de ani. Lăsase preţ de câteva minute lucrul şi venise cu bicicleta la magazin, să-şi cumpere pâine. Mai are treabă multă pe ziua de azi, ne spune. Cumpără, îi salută în grabă pe doi săteni afumaţi care s-au întâlnit la magazinul din josul satului ca să mai bea un pahar înainte de prânz, se urcă pe bicicletă şi se grăbeşte înapoi spre casă. Toate au timpul lor, iar acum e vreme de muncă!

Şcoala cu obloanele trase

„Sunt aici peste o sută de case, dar nu cred să mai fie locuite mai mult de 60. Unii dintre oameni au murit, iar copiii lor au venit, i-au îngropat şi au pus lacăte pe porţi. Alţii, pensionari, mai vin, dar numai vara. Mai mare ca întindere n-a fost satul acesta niciodată, dar au fost vremuri, când eram eu copil, în care era locuit de mulţi oameni tineri şi în putere, care-l făceau să fie mai înstărit”, ne-a declarat Emil Dimitriu, în vârstă de 59 de ani. A fost plecat şi el, a muncit la oraş, dar s-a întors în anii din urmă în satul în care s-a născut şi a crescut. Are încă apartament în Tecuci, iar soţia lucrează la Maternitate, ca asistentă, dar el vrea să stea aici, să-şi lucreze cele câteva hectare de vie şi culturile mari. Creşte porci vietnamezi mici şi negri şi mai vinde câteodată câte un godac. Se gândeşte, mulţumit, că, de când a populat cocina cu asiatici, trebuie să le ducă mai puţină hrană, iar carnea e de mai bună calitate.
Pe drumul care pleacă de pe vale, din via pe care se pregăteşte s-o mai „ciocănească” de buruiană şi până spre piscul de pe care se vede lacul acumulare care desparte Galaţiul de Vrancea, ne povesteşte toate astea şi ne spune cum, înainte să se construiască hidrocentrala, erau la Piscul Corbului două cariere mari de piatră. Malul din care oamenii scoseseră sute de tone de stâncă ar fi plecat la vale, cu case cu tot.
De atunci, ne spune Emil Dimitriu, se cheamă satul Piscul Corbului. La poalele stâncii se ridică o pădure de salcâm. Prin sat, ni s-a spus că oameni influenţi în zonă îşi bagă oile şi caprele la păscut, printre salcâmi. Alţii sunt de părere că drujbele au făcut cel mai mare prăpăd, după 1990. Acum, speră că puietul va creşte şi că nepoţii lor nu vor afla despre pădurile de salcâmi de la Piscul Corbului doar din povestirile bătrânilor.
Şcoala primară "Aurel Brăescu" din sat are termopane şi centrală termică, dar copiii de vârsta claselor I-IV nu mai sunt, aşa că s-a închis. Cel mai probabil, definitiv.

„Aici sus, greu găseşti să trăieşti!”

Apă curentă au oamenii în sat, după ce primăria a forat, în urmă cu vreo patru ani, un puţ din care alimentează nu doar Piscul Corbului, ci şi localităţile din apropiere. Aşezarea e electrificată, chiar dacă iluminatul stradal cam lasă de dorit. Biserică şi cimitir sunt, la vreo câteva zeci de minute de mers. Ceva mai departe, însă, este cabinetul medicului de familie. Îi mai cer localnicii ajutorul unui doctor care şi-a făcut casă la intrarea în sat, dar tot greu le este, mai ales bătrânilor. Cam jumătate dintre casele din sat au lacăte pe porţi. Vreo şase sau şapte sunt aproape năpădite de buruiană, în vreme ce alte zeci arată ceva mai îngrijit, semn că proprietarii mai trec pe aici, chiar dacă nu se vor mai întoarce niciodată definitiv în sat. Pe alocuri, oamenii şi-au întărit chiar ieşirea la drum cu beton, ca să nu alunece în uliţa mare, cu tot cu gard şi cu tot cu casă. Toate sunt făcute, însă, fie de oameni pe care timpul i-a vlăguit deja, fie de tinerii care muncesc de ani mulţi în străinătate şi le repară casele părinţilor rămaşi în sat.
Oricum ar fi, însă, oamenii din Piscul Corbului nu aşteaptă viitorul cu prea multă speranţă. „Am muncit şi la Tecuci, şi aici la baraj, dar de doi ani nu mai găsesc nimic. Cine să dea un salariu cu care să te descurci, când pe mine mă costă numai naveta peste 300 de lei pe lună, dacă aş munci în oraş? Vinul n-are preţ aici, se dă cu patru lei litrul. Cerealele nu au preţ şi nici animalele, dacă vrei să vinzi. Am trei copii pe care abia, abia, mă chinuiesc să-i cresc. Nouă nu ne dă statul nimic, am înţeles. Dar cu alocaţia, ce să faci pentru un copil? Nici să-i pun pachet o lună, ca să se ducă la şcoală, nu-mi ajunge. Chiar nu ştiu unde o să ajungem!”, ne spune Costel Dimitriu, în vârstă de 45 de ani.

Drum bun!

Grele mai sunt caznele prin care trece maşina aproape de intrarea pe pod spre satul Piscul Corbului. Ploaia cară aluviuni pe drum, iar maşinile sau căruţele care trec pe poteca îngustă sapă şanţuri adânci. Iar dacă nouă ne e greu să venim până aici din când în când, n-am vrea nicio clipă să fim în pielea localnicilor care, de voie, de nevoie, trebuie să bată drumul până în vale, la Nicoreşti. Şi apoi să se încumete din nou în deal, spre casă, indiferent dacă plouă, ninge sau dacă soarele arde şi usucă totul până când nu mai rămâne pe jos decât colbul care se ridică atunci când păşeşti. De vreun an s-a împrăştiat piatră pe jos, dar cum ploaia bate uneori cu putere peste Piscul Corbului, apa o mai spală de pe drum.
„S-a pus piatră, dar asta nu înseamnă că drumul nu mai trebuie întreţinut. Să vină Primăria măcar cu un autograder şi să niveleze. Dacă nu are apa unde să se scurgă, mişcă şi piatra şi ajungi să-ţi rupi maşina în două când intri pe aici”, ne-a declarat domnul Ionel, de 52 de ani.
„Un drum cu asfalt ar fi mare lucru. Copiilor le-ar fi mai uşor să ajungă la şcoală şi nouă, oamenilor în toată firea, ne-ar fi mai uşor să plecăm şi să venim. Poate că ar mai urca cineva până la noi, că aşa nu vine nimeni şi nu mai găsim nimic de muncă”, ne spune Costel Dimitriu, în vârstă de 45 de ani.
„Drumul ar trebui să fie mai bun. Acum ce să spunem, bine că s-a pus şi piatra asta, că până acum vreun an nu era deloc, iar la ploaie sau la zăpada se intra şi mai greu în sat. Nu-i vorba neapărat despre asfalt, dar ar mai trebui îngrijit, ca să ne fie mai uşor”, este de părere Emil Dimitriu, în vârstă de 59 de ani.

 

Citit 3544 ori Ultima modificare Miercuri, 10 Iulie 2013 18:20

5 comentarii

  • postat de sârbu tănase Miercuri, 26 Noiembrie 2014 17:39 84.117.113.*** Link la comentariu
    0
    0

    ....este prea trist și dezarmant articolul despre un ”sat care moare”; nu este singurul! Dar vom trece peste aceste vremuri urâte; nu se poate ca să moară un popor și o țară intrată într-o federație promițătoare...Se zvârcolesc în morminte bunicii și vecinii noștri de altă dată, care au trecut cu bine prin anii postbelici, prin orășenizare ș.a evenimente. Să-i înlăturăm pe trădătorii care ne-au adus aici și să ne reorganizăm viața cu semeni mai puțini deocamdată. Să privim la cei care, cu 4-5 sute de ani în urmă, au renăscut ca din cenușă, după invaziile tătarilor, apoi ale turcilor, polonilor, rușilor, sovieticilor mai recenți, ajunși până în Pădurenii-vecini de pe malul Siretului...

    Raportează
  • postat de Ana Asaftei Luni, 25 August 2014 23:49 86.21.19.*** Link la comentariu
    0
    1

    Tatal meu e din PIscul COrbului, bunica mea statea
    Exact langa Scoala.
    Am petrecut multe vacante de vara , la Siret la
    Spalatul covoarelor, am colindat in lung si in
    Lat acele vai si dealuri de o frumusete rara.
    Pacat akm k numai sunt asa de multi locuitori
    Iar cei tineri au plecat, lasand in urma case darmate
    Si culturi de vita de vie nelucrate.
    Imi amintesc in luna Septembrie era o agitatie
    Prin sat. Toata lumea era ocupata cu procesarea
    Strugurilor. Saci intregi de struguri kre si akm imi
    Lasa gura apa cand imi amintesc.
    Am avut o copilarie frumoasa in satul Piscul Corbului.
    Ana Maria Asaftei

    Raportează
  • postat de ZANFIR DOINA Joi, 11 Iulie 2013 20:43 Link la comentariu
    0
    3

    Am citit cu multa emotie aceste randuri scrise despre locul nasterii mele. Sunt un locuitor al acestui sat uitat de lume si ma bucur nespus sa vad ca, in sfarsit, cineva s-a interesat de acest minunat "colt de rai". Spre surprinderea mea constat ca articolul este destul de realist si indraznesc sa sper ca cineva "care trebuie" va vedea acest articol si, poate va lua o decizie care va aduce ceva bun pentru oamenii acestor locuri, atat cati au mai ramas.In rest, salutari tuturor oamenilor de aici, ii iubesc pe toti si le doresc tot binele din lume ! Altceva....ganduri bune domnului primar Boghiu si , in timpul disponibil, sa mai treaca pe aici sa vada ce mai este de facut.. ca sunt destule !!
    Cu tot dragul, DOINA
    11 IULIE 2013

    Raportează
  • postat de Carmen Joi, 11 Iulie 2013 14:19 Link la comentariu
    0
    1

    Satul Piscu Corbului a fost bucuria copilariei si adolescentei mele, a amintirilor celor mai frumoase, calde si pline de emotii din viata mea, a locului, a oamenilor foarte dragi mie, a linistii mele, a pacii mele sufletesti.......si ce este inca si mai frumos este ca, INCA, satul Piscu Corbului reprezinta singurul loc in care ma simt cu adevarat bine si in care ma regasesc de fiecare data.

    Raportează
  • postat de Sandro Joi, 11 Iulie 2013 07:38 Link la comentariu
    0
    1

    Articolul acesta imi aminteste de primul meu post in silvicultura.Am lucrat aici 9 ani, in perioada 1987 - 1996 .Satul acesta a prins si vremuri mai bune in perioada comunismului. Atunci erau doar doua - trei case parasite, dar si acele erau vizitate de proprietari macar o data pe luna.Scoala functiona cu clase simultane I - IV, un invatator foarte devotat si respectat d-l Mindru Constantin.Exista curse regulate de la autogara Tecuci. Multe persoane lucrau la oras si faceau naveta cu rata.Mai rau era iarna, se cam infundau drumurile.Satul era populat si era mult tineret. Sunt multe de spus despre acest sat. Apropo, domnul din foto, il cunosc ca Meluca Dumitriu iar pe celalat ca Ticu Dumitriu; asta ca fapt divers.Am trait cu acesti oameni, am crescut printre oamenii din acest sat, Piscu Corbului......

    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.