„Pe 25 septembrie 2010 copilul meu a vrut să înfrunte lumea, dar i-au crescut aripi de înger şi a plecat printre stele, lăsându-mă mai singură ca niciodată. Avea 35 de săptămâni şi a vrut să se nască, dar noi nu am ştiut să o primim cum se cuvine. Medicii care m-au operat mi-au spus că era deja moartă, dar eu nu cred. Am simţit-o trăind în mine. Acum îmi plâng durerea, dar trebuie să mă gândesc la ea şi să o las să plece. O iubesc enorm şi o voi lăsa să plece, cu speranţa că într-o zi o voi revedea. Voi încerca din nou. Vreau un copil cu toată puterea fiinţei mele. Aş fi preferat să mor eu, dar înţeleg că există un plan, deci voi aştepta. Daria, te iubesc dincolo de puterile mele, iartă-mă că nu am avut mai multă grijă de tine”. (Camelia Nenu)
- A fi părinte de înger e, poate, cel mai greu lucru. Când vi s-a spus că puiul pe care l-aţi aşteptat opt luni nu mai vine în braţele dumneavoastră, ce v-a trecut prin minte?
- Da, e cumplit de greu să fii părinte de înger! Eram pe masa de operaţie când medicul m-a anunţat că nu e în regulă, că am un copil mort de cel puţin trei zile. Nu am vrut să plâng atunci, pentru că mi-am amintit că în momentul când mă examina, intrase în cabinet o fată care plângea că avortează şi medicul i-a strigat: „Mişcă în pat şi avortează! Ce vrei să-ţi fac eu?”. Nu am vrut să mă vadă plângând şi am adunat toată durerea pentru ca mai târziu, în linişte, să plâng şi să mă rog pentru copilul meu mort. M-a durut că nu au vrut sa-mi spună nici măcar dacă era băiat sau fată. A fost greu când am plecat din maternitate şi nu aveam nimic în braţe. A fost greu când a trebuit să răspund la întrebarea: „Ce face bebe?”.
- Cine şi ce v-a ajutat să nu vă prăbuşiţi?
- Primul om care m-a ajutat a fost o infirmieră, un psiholog în adevăratul sens al cuvântului, cu studii făcute la şcoala vieţii. Apoi asistentele care nu mi-au cerut nici un ban. Apoi familia, prietenii, elevii mei şi oameni necunoscuţi care au ştiut să mă ajute fără să aştepte nimic în schimb. Medicii mi-au lăsat un gust amar, excepţie făcând medicul meu, Maria Dinu, care nu a acceptat nici un ban şi a încercat să mă sprijine. Am fost internată în maternitate la „supapă", sau ceva de genul ăsta, o sală gen magazie, în care am trăit momente tragicomice, noaptea plângeam, ziua eram încântată de petrecerile bulibaşilor care îşi strigau bucuria de a avea un nou prunc, cu manele, grătare etc. Priveam, seara, cum, la lumina felinarului, un păianjen uriaş îşi ţesea pânza şi mă gândeam că eram şi eu o victimă a unui sistem de neînvins: spitalele din România.
- Cum v-a sprijinit soţul în tot acest timp?
- Moartea Dariei ne-a unit şi ne-a maturizat. Durerea mea am reuşit să o împart cu Mario, iubitul meu drag! A ştiut să fie atât de blând şi atent încât a reuşit să îmi redea speranţa. Eram în spital, a doua zi după operaţie, când mi-a trimis următorul mesaj, la prima oră: „Te-ar încânta încă nouă luni?”. Asta m-a făcut să zâmbesc şi să sper! Îl iubesc prea mult ca Dumnezeu să nu ne dăruiască un copil. Aşa simt şi aşa cred că va fi. Dar acel copil nu o va înlocui niciodată pe Daria. Ea va rămâne mereu fetiţa noastră înger.
- L-aţi urât pe Dumnezeu?
- Da. Am plâns şi l-am întrebat de ce m-a pedepsit M-am certat cu toţi sfinţii, cu Iisus, cu Sf. Maria. Apoi am înţeles că dincolo de ideile noastre există ceva mult mai important. A fost greu să mă împac cu Dumnezeu, dar am reuşit! Şi ştiu că nu e supărat pe mine, el ştie ce e în sufletul meu!
- "Îmi vreau copilul înapoi" este fraza care v-a ajutat să începeţi să găsiţi răspunsuri la întrebări ce nu aveau răspuns. Povestiţi-ne cum a fost.
- Aveam concediu medical şi mi se părea că nu-mi pot umple zilele cu nimic. Am deschis calculatorul şi am scris pe Google: Îmi vreau copilul înapoi! Şi a apărut un site: EMMA. Am citit povestea Biancăi Brad. Aşa am aflat că mai sunt şi alţii ca mine. Mi-am scris povestea pe site. Am primit un balonaş cu numele fetiţei mele. Între timp, ni s-a spus că era o fetiţă. Mi-am botezat îngeraşul Daria Anamaria, Daria de la Dar, Anamaria pentru că m-am gândit la Sf. Ana şi la Fecioara Maria. Am fost încântată când membrii trupei de teatru cu care lucram voluntar la Palatul Copiilor, au hotărât să dea trupei numele Dariei. Dumnezeu mă iubea! Acum ştiam! Şi a început să fie totul altfel, mai uşor. Am început să facem activităţi care să atragă atenţia asupra fenomenului: copii morţi la naştere sau în primul an de viaţă. Şi am început să vorbesc, să caut informaţii, am încercat să schimb mentalităţi. Mulţi medici ginecologi nu ştiu să vorbească cu o femeie însărcinată, dacă m-aş fi dus să fac un avort ar fi ştiut ce să spună! Stresul ucide mai mult decât orice. În cazul meu, a fost fatal: infarcte multiple pe placentă, ceea ce a însemnat moartea bebeluşului, care nu a mai putut fi hrănit şi oxigenat. Femeile însărcinate ar trebui să îşi cunoască drepturile, dar de multe ori aflăm asta prea târziu.
- Unii oameni îşi închid durerea în suflet, alţii o împărtăşesc. Cum v-a ajutat faptul că aţi putut cunoaşte alţi părinţi de îngeri?
- A fost minunat să vorbesc pe forum cu părinţi de înger. Dacă nu era EMMA, mi-ar fi fost greu. Aşa am înţeles că vina imensă pe care o simţeam era datorată depresiei şi nu era reală. La început îmi era frică să ies din casă, aveam senzaţia că toţi ştiau că din cauza mea a murit Daria. Nu am vrut să mai merg la medic. Am făcut o fobie faţă de ei. Cheltuisem milioane cu tot felul de controale şi analize, iar salariul fusese tăiat, aveam credite în bancă. Era cumplit. A fost şi mai cumplit când, în spital, sora mea mi-a adus ultimele analize, date de la Bucureşti şi acolo spuneau clar că bebe e sănătos. Dar Daria era moartă de o zi. Am râs atunci amar, spunând: analizele perfecte, pacientul mort!
- Fiind profesoară, sunteţi înconjurată mereu de copii şi tineri, cărora le dăruiţi foarte mult. Credeţi în legea compensaţiei?
- Mă tem de această lege. Elevii mei, când eram însărcinată, erau geloşi pe Daria, pentru că aveau senzaţia că mă vor pierde. Şi eu îi iubeam mult şi mă temeam că existenţa unui copil va strica relaţia cu ei. Dar acum ştiu că profesia e profesie, viaţa personală e viaţă personală şi nimic nu e mai important decât familia. Am fost mereu iubită de elevii mei şi i-am iubit mult şi eu, dar acum am nevoie de un copil al meu.
- Ce le spuneţi părinţilor care nu găsesc puterea să vorbească deschis despre durerea pierderii unui copil?
- Faptele bune ne dăruiesc linişte. Vorbind despre durerea fiecăruia, paharul se descarcă. Durerea e groaznică, dar când afli că sunt atâţia oameni care suferă, trebuie să faci ceva pentru ei. Şi luptând pentru ei, durerea ta devine mai mică. Poţi dărui un zâmbet. Uneori înseamnă mult! Lacrimile le păstrăm pentru acasă, dar cred că îngeraşii noştri ne vor veseli şi recunoscători că avem şansa de a vedea soarele. Îl vedem noi pentru ei. Egiptenii spuneau: Rosteşte-mi numele şi voi trăi! Eu îi voi rosti mereu numele Dariei. Nu mă tem de cei care mă judecă, mă tem să nu treacă o zi fără să dăruiesc cuiva un zâmbet.
- Dacă toate au un preţ pe lumea asta, pentru ce credeţi că a trebuit să plătiţi? Ce aţi schimba din viaţa de până acum?
- A trebuit să plătesc pentru că mi-am iubit mai mult munca decât pe mine şi, automat, acest lucru mi-a afectat sănătatea. Medicul de familie îmi spunea: stai acasă, gata! Iar eu răspundeam: Nu, trebuie să las totul perfect la Palatul Copiilor. Trebuie să fac curăţenie, să pregătesc serbarea, să termin proiectele. Am fost stresată, certată de şeful ierarhic, umilită de unii şi de alţii. Acum, dacă aş fi din nou însărcinată, aş spune: Pauză! Şi as face totul pe rând: copilul, familia şi apoi serviciul. Dar nu putem da timpul înapoi. Viitorul e singurul care poate fi schimbat. M-am împăcat cu Dumnezeu, am iertat răutăţile unor oameni, care cu o semnătură au distrus o viaţă, dar nu pot uita nedreptatea! Nu vreau să dau nume, ar fi ca şi cum m-aş răzbuna. Şi nu vreau! Răzbunarea nu ar rezolva nimic. Sunt după principiul: cel ce a fost rău cu tine suferă mai mult când vede că eşti mai bun ca el.
