* Emanuel Tânjală şi-a găsit iubirea supremă * "Un fotoreporter trebuie să fie discret, smerit şi cinstit"
Emanuel Tânjală este unul dintre cei mai cunoscuţi fotoreporteri din România. Din 1970, a lucrat la ziarul „Satul socialist” şi la revistele „Flacăra” şi „Cinema”. După ce, în 1981, a primit o bursă de studii din partea guvernului italian, a trecut Oceanul, descoperind, în SUA, adevărata libertate. „Pentru mine, libertatea înseamnă să ai un paşaport în buzunar şi să poţi să pleci unde vrei. Libertate înseamnă să nu-mi fie frică să pot să spun oricând: sunt mâhnit de ce se întâmplă în România!”, ne-a declarat Emanuel Tânjală, zilele trecute, când a vizitat redacţia „Vieţii libere”.
„Fotografia trebuie să aibă mesaj”
I-a rămas în minte o imagine din Manhattan, din primele sale zile pe tărâm american: „Am văzut un afiş mare, pe care scria: „We don’t live to survive, we live to succeed”. Adică, noi nu trăim ca să supravieţuim, noi trăim ca să avem succes - era sloganul republican. Poporul din care veneam eu supravieţuia de 2000 de ani”, spune Emanuel Tânjală.
După 1990, a revenit în ţară pentru a colabora cu România liberă, Formula AS, dar şi pentru a ţine cursuri de artă fotografică la Centrul pentru Jurnalism Independent. Un fotoreporter, în opinia sa, „trebuie să fie foarte discret, smerit şi cinstit. O fotografie nu trebuie să uimească, ci să aibă sensibilitate, să-ţi transmită un mesaj. Dacă nu are mesaj, e doar o scanare. Majoritatea fotoreporterilor scanează ceea ce văd, nu transmit nimic”, este de părere artistul.
„Mi-am cultivat talentul prin cunoaştere”
Emanuel Tânjală a învăţat continuu: „Trăind până la 35 de ani într-o ţară unde nu era şcoală de jurnalism şi nici de fotografie de presă, a trebuit să studiez. Am citit şi cărţi de filozofie şi cărţi de artă, am mers la Centrul Cultural Francez şi la cel american, încercând să-mi însuşesc această meserie prin cunoaştere. Am vrut să-mi cultiv talentul prin cunoaştere. Şi am ascultat foarte multă muzică. În meseria asta, nu trebuie să fii nici clovn şi nici să nu crezi că eşti buricul pământului. Nu trebuie să te vadă nimeni, dar trebuie să faci nişte fotografii astfel încât toţi să se întrebe: dar unde a fost omul acesta? Să nu ştie că tu ai fost acolo. Tehnica îţi oferă nişte avantaje extraordinare. Am văzut oameni cu teleobiective imense, la un metru şi jumătate de personaj, să-i facă portretul. Păi ideea e să nu deranjezi, să laşi omul să fie natural”, afirmă artistul.
O spovedanie în imagini
Şi-a lansat la Focşani volumul „Jurnalul unui fotograf”, apărut la Editura Humanitas. Cartea este o spovedanie în imagini, realizată din dragoste faţă de oameni: „Aveam nişte poveşti care simţeam că trebuie spuse. Mi-ar fi plăcut să văd că oamenii se ridică şi merg spre lumină fără ajutorul meu. Văzând că acest lucru nu se întâmplă, am simţit că am o obligaţie. Pentru că eu am descoperit înaintea lor lumina, trebuie să le arăt ceea ce ştiu, ceea ce am aflat. Eu abia după cinci-şase ani de fotografiat am învăţat să disting lumina de umbră. E-adevărat că mi-am dorit, prin această carte, să le explic unor fotografi, care credeau că sunt fotografi de presă - tupeişti, fiţoşi, teribilişti - că nu e aceea calea spre fotografia de presă. Eu am învăţat mult de la Aurel Mihailopol şi de la Edmund Höfer, care lucra la Neuer Weg şi cu care mergeam pe teren. Apoi l-am cunoscut pe Henri Cartier-Bresson şi am zis: ei sunt calea şi adevărul, în materie de artă fotografică! Mergând cu ei pe teren, văzându-i cum imortalizează lumini, umbre, stări, am învăţat să fac diferenţa. E ca diferenţa între Mozart şi un manelist! Am avut senzaţia că am găsit, în arta fotografiei, cea mai superbisimă iubire şi nu am vrut să-mi bat joc de ea. Majoritatea fotografilor din presa românească, până la mine, erau funcţionari de presă, cărători de aparat de fotografiat. Făceau fotografii la îndemnul reporterului, nu aveau personalitate, poate câţiva erau talentaţi, dar restul erau nişte troglodiţi, mânjiţi cu bani. Mi-am asumat acest rol, de martor al timpului. Fotografia, pentru mine, e istorie vie. Poate fi muzică - o muzică pe care o auzi sau, eventual, o creezi. Pentru mine a fost şi este ca o simfonie”, mărturiseşte artistul, care a rămas legat sufleteşte de România, chiar dacă şi astăzi continuă să trăiască în SUA, împreună cu familia sa.
Fotografiile sale le puteti vedea pe blogul artistului, http://emanuel-tanjala.artistwebsites.com/galleries.html.
