* Lăcaşul, cu o istorie de peste patru secole, adăposteşte o icoană făcătoare de minuni adusă la noi din Orientul Mijlociu * Nici secularizarea, nici comunismul n-au putut umbri lumina acestui loc * Vii ca la o biserică mică, dar pleci ca şi când te-ai fi închinat într-o catedrală
La intrarea în Mănăstirea Adam, nu-ţi cere nimeni să-ţi goleşti buzunarele. Nu scrie nicăieri că trebuie să-ţi abandonezi la poartă gândurile sau obiceiurile pentru ca maicile să-ţi permită să pui piciorul în curtea aşezământului monahal. Şi cu toate că eşti liber să fii, în continuare, exact aşa cum eşti, atunci când păşeşti dincolo de poarta mănăstirii, lumea din care ai venit rămâne afară.
După o vreme, după ce îţi vei fi făcut din nou curaj să ieşi spre sat, lumea noastră mare şi complicată va fi tot acolo unde ai lăsat-o, dincolo de poartă, aşteptându-te. Sunt, însă, şanse destul de bune ca în timpul petrecut în mănăstire, nici fricile, nici necazurile împovărătoare, nici vinile şi nici meschinăriile sufleteşti să nu te poată ajunge. În timpul petrecut în preajma icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi în preajma monahiilor care slujesc aici poţi să înveţi să priveşti viaţa altfel. Pentru sufletul pelerinului, casa din deal a Maicii Domnului - Mănăstirea Adam - rămâne un tărâm al tinereţii fără bătrâneţe.
Cuminţenia pământului de pe platoul "Apărăturii"
Ca să urci până la mănăstirea clădită pe dâmb - în afara cazului în care călătoreşti pe jos - trebuie să te hurducăi cale de vreun sfert de ceas, în maşină sau căruţă, pe un drum comunal acoperit cu asfalt ciuruit. Urci din câmp, pe platoul cunoscut odată ca "Apărătura". Treci prin pădure şi intri, apoi, pe şoseaua îngustă care taie printre gospodării cu aer bucolic. Casele ţărăneşti vechi, cu pereţi uşor diformi, din chirpici, cu ferestre colorate în albastru, roşu sau alb, sunt la o aruncătură de băţ, pe ambele părţi ale drumului. Se vede porumbul aproape copt, cultivat pe limbi pe pământ, prin spatele caselor. Pasc şi cai prin iarbă înaltă, prin unele curţi. Pisici dorm sau se spală, pe la porţi. E zgomot de orătănii, umbră şi miros de iarbă udă. Oameni mai deloc, pe aici, pe la ora 11.00 ziua, când soarele abia a prins putere să ardă. Or fi pe la câmp ori cine ştie pe unde, numai în bătătură nu.
Jos, la poalele dealului pe care l-am urcat, lăsăm în urmă ce-a mai rămas din codrii Hobanei - odată atotstăpânitori peste aceste meleaguri. Poarta albă a mânăstirii se vede deja. E linişte şi prin faţa bisericii şi pe la chilii. Maicile şi-au rostuit demult timpul, iar acum trudesc fiecare după cum i s-a dat ascultarea. Pentru că toate zece lucrează împreună, pentru un singur scop, timpul are încă răbdare aici, iar roadele muncii temeinice de ani nu se spulberă cu una, cu două.
Istoria n-a fost deloc blândă cu sfântul lăcaş, prădat în mai multe rânduri şi transformat de comunişti în cooperativă agricolă. Perioadelor de înflorire le-au urmat, adesea, urgii. Peste toate, însă, cred maicile, nici în cele mai negre nopţi ale istoriei, Maica Domnului n-a abandonat acest loc, iar răutatea n-a putut prinde rădăcini în dâmbul de la Adam.
Acum, locul a redevenit ceea ce trebuie să-i fi fost menit să fie, de la începuturi: vatră monahală, iar pentru mireni, loc de pelerinaj şi închinare.
Arhitectura mânăstirii de astăzi
Detaliile tehnice sunt, fără îndoială, importante pentru că dau autenticitate locului şi felului în care s-a clădit aici. Şi mai important, este, însă, faptul că din prima clipă în care ajungi aici simţi pacea din jur. Arhitectonic, biserica clădită între anii 1802-1813 este pe plan triconic, cu absidele laterale realizate în grosimea zidurilor de 1,20 metri, cu evidenţieri din linia pereţilor de sud şi de nord.
Are două turle: Pantocrator şi încă una, mai înaltă, dezvoltată din pronaos. Noi, pelerinii, intrăm pe uşa situată în latura de sud, adică pe cea pe care o vedem intrând pe poarta mânăstirii. Frumuseţea este cu atât mai evidentă la interior. Iluminarea prin ferestrele mai generoase sau mai înguste pune în evidenţă pictura. Curăţenia este, bineînţeles, absolută, iar în stânga icoanei praznicului zilei este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. «Bijuteria» ortodoxiei noastre, cum îi spun maicile. În spatele bisericii, în partea de nord a mânăstirii, sunt chiliile şi trapeza. Două clădiri reabilitate, care arată impecabil.
Comuniştii puneau gunoiul peste mormintele maicilor
Din păcate, pe lângă toate frământările istorice, mânăstirea nu avea cum să scape de pecinginea comunismului, care a semănat disperare în toată partea noastră de lume. În 1959, îşi amintesc monahiile, cea din urmă stareţă de dinaintea comunismului, maica Valentina Cosma, a fost înştiinţată printr-un bilet că este strămutată la oraş. I se scrie să fie gata de plecare în orice clipă, din cauză că oamenii partidului n-au timp să aştepte. Nici măcar un minut, nici măcar pentru o femeie care putea purta crucea administrării unei aşezământ monahal. Ura multora dintre oamenii locului şi urâţenia unui trai fără nimic sfânt au năvălit şi aici, iar din 1959 până la Revoluţie, în loc de mănăstire, pe dâmbul "Apărăturii" a funcţionat cooperativa "Tractorul roşu".
Nici ura, nici prostia, nici lăcomia n-au reuşit, însă, să schimbe natura locului. Icoana care i-a ţinut pe moldoveni împreună vreme de secole şi-a reluat locul. Când s-au întors aici oamenii bisericii, în 1991, sub coordonarea ÎPS Casian Crăciun, biserica era dărăpănată. Chiliile, dărâmate până la temelie. Peste cimitirul maicilor era o groapă de gunoi.
Munca s-a reluat. Iniţial a fost mănăstire de călugări, apoi a fost transformată în aşezământ de maici. Încă de la început, ca şi acum, fiecare maică, după puterile ei, sapă, vopseşte, construieşte, cultivă, găteşte, curăţă şi câte şi mai câte.
Icoana care i-a ţinut pe moldoveni împreună
Maicile spun că expresia „părţile răsărite” - locurile de unde călugărul din legendă a adus icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului - se referă, de fapt, la Orientul Mijlociu. Dacă ar fi să ţinem cont de evidenţele istorice, cel mai probabil din Siria, ţară cu o însemnată comunitate ortodoxă la vremea aceea. Monahiile mai spun, frumos, că Maica Domnului a vrut să vină atunci la mijlocul Moldovei, ţară greu încercată de invazii.
Icoana „a fugit” din faţa otomanilor din Orientul Mijlociu, dar a venit să îi adune laolaltă pe oamenii pe care turcul încerca să-i risipească aici. Când ţara se pregătea de război, totul se pârjolea, ca invadatorii să nu se poată hrăni din munca norodului. Şi după pârjol, după război, după ce moartea îşi tăia drum prin Moldova, în jurul icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului se adunau, acasă, oamenii locurilor acestora.
Catedrala din sufletele noastre
După ce te-ai bucurat de frumuseţea şi liniştea locului şi de învăţăturile monahiilor, pleci păstrând în minte şi suflet nu doar cuvinte frumoase, ci şi un sentiment specific mânăstirii Adam. La venire, ai conştiinţa faptului că ai intrat într-o biserică mică. Pleci, însă, cu impresia pregnantă că după ce intraseşi, în vreme ce stăteai în genunchi, în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, biserica din jurul tău era atât de mare, încât ţi se pare că te rogi într-o catedrală.
Din 2003, monument istoric
Din anul 2003, biserica de la Adam a devenit monument istoric şi a primit, prin Direcţia Judeţeană de Cultură Galaţi, codul GL-II-m-B-03073 pe lista monumentelor istorice. A intrat într-un program de consolidare, susţinut de Ministerul Culturii şi Cultelor.
