Se deschide Muzeul Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos (GALERIE FOTO)

Se deschide Muzeul Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos (GALERIE FOTO)

Foto Gabriel Kolbay
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
2 comentarii

Lăcaşul de cultură, în care sunt oferite publicului aproape 400 de exponate, comori de patrimoniu şi spiritualitate ortodoxă, îşi va deschide porţile cu prilejul Sărbătorilor Sf.Ap.Andrei


Muzeul Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine, amenajat în incinta integral reabilitată a Palatului Episcopal, este mult mai mult decât o colecţie de aproape 400 de exponate. Adevărate comori de patrimoniu, piesele din ceramică, icoanele, cărţile vechi, straiele preoţeşti, costumele populare şi obiectele de cult ortodox ne spun povestea devenirii noastre ca neam. Vizitând, nu parcurgem o istoria livrescă a unui creştinism teoretic, ci păşim chiar pe urmele credinţei vii care i-a animat pe oamenii acestor locuri, încă de acum două milenii, de la încreştinarea dacilor. În cel mai nou muzeul al Galaţiului, care îşi va deschide porţile cu prilejul Sărbătorile Sfântului Apostol Andrei de la finele lunii, găsim din belşug dovezi că viaţa în spaţiul de astăzi al eparhiei Dunării de Jos a avut, dintotdeauna, un filon creştin definitoriu.

Lucrările s-au realizat în timp record

După ce şi-a recâştigat, în instanţă, dreptul de proprietate asupra fostului Palat Episcopal, în care, din 1965, funcţiona Muzeul de Arte Vizuale, Arhiepiscopia Dunării de Jos a întocmit un proiect pe baza căruia a accesat fonduri europene şi a început lucrările de reabilitare a edificiului, în paralel cu cele de pregătire a colecţiei de exponate. Bugetul proiectului european: 15.101.187 lei. Din aceşti bani, Uniunea Europeană a venit cu 10.853.441 lei, Guvernul României a participat cu 915.963 de lei, iar Arhiepiscopia cu 3.331.783 lei. Lucrările de restaurare a clădirii au fost executate de SC Dedal Bahamat SRL.
Sub coordonarea Î.P.S. Casian, arhiepiscopul Dunării de Jos, lucrările s-au realizat în timp scurt. Restauratorii şi muzeografii, pe care i-am găsit la finele săptămânii trecute în febra pregătirilor de inaugurare, spun că lucrările s-au realizat cam în jumătate din timpul care se alocă în mod normal clasării şi expunerii unei astfel de colecţii.

Revenire la arhitectura iniţială

Arhitectural, s-a încercat revenirea la aspectul iniţial. S-au scos de sub tencuială şi var picturi bisericeşti şi motive creştine ascunse de comunişti. Gratiile geamurilor de la parter sunt reconstituite după feroneria unei balustrade originale, păstrată pe scară placată cu marmură de Cararra, care asigură accesul în capela muzeului. La intrare s-a refăcut stema care apare în fotografii vechi. Restaurarea Palatului Episcopal a însemnat, practic, muncă susţinută pe fiecare centimetru pătrat construit la finele secolului al XIX-lea.

21 de săli pline de spirit, cultură şi istorie

Nucleul colecţiei permanente a muzeului a fost format din circa 300 de obiecte. Pe parcurs, zestrea expoziţională s-a mai îmbogăţit cu încă aproape o sută de comori de patrimoniu, astfel că împărţirea muzeului în secţiuni distincte a devenit cu atât mai justificată. Nu vă oferim, astăzi, o descriere tehnică a colecţiei şi nici un ghid al metodelor după care au fost clasate exponatele. Vă prezentăm doar câteva repere, care fac din muzeu unul pe care orice gălăţean ar trebui să-l viziteze măcar o dată.

Arheologie şi istorie. Dovezile bogăţiei creştinismului şi, ulterior, a ortodoxiei, în spaţiul Dunării de Jos sunt concrete, palpabile, în cadrul expoziţiei. Avem, încă din secolul I, ceramică dacică, îmbogăţită cu motive creştine, descoperită în situri arheologice de la Tecuci. Un loc de cinste, în colecţie, îl ocupă obiectele descoperite în mormântul lui Inocens, la Barboşi. Sunt  tocmai dovezile care atestă înrădăcinarea cultului creştin pe teritoriile noastre, încă din secolul III, după Hristos. La câteva vitrine distanţă, după ce aflăm care au fost cei 33 de arhierei care au condus Mitropolia Proilaviei şi cum, la recensământul din 1570, chiar sub aspră dominaţie otomană, tot preoţii ortodocşi ai locului erau liderii spirituali ai comunităţilor, găsim o cazanie tipărită de Varlaam. Tot aici, un volum tipărit de Antim Ivireanul (din cele trei expuse în muzeu), dar şi cursuri editate de V.A.Urechia. Icoanele de secol XVII îmbogăţesc secţiunea destinată istoriei.

Cultură, artă, etnografie. Secţiunea este dedicată artei care s-a născut în Biserică, dar şi învăţământului bisericesc şi interacţiunii dintre cultura ortodoxă şi cea laică. Găsim aici o istorie a Americii, în două volume, scrisă în limba franceză şi tipărită în 1778, adică la doar doi ani de la Declaraţia de Independenţă care avea să-i unifice pe americani ca popor. Icoane vechi, realizate în diferite stiluri şi în tehnici variate dau culoare şi lumină colecţiei. Pe lângă costumele specifice Tecuciului şi Brăilei, specialiştii au reuşit să recreeze portul popular gălăţean, dispărut cu totul nu doar din uz, ci şi din multe dintre arhivele de profil. Sala memorială le este destinată preoţilor care au suferit sau chiar au murit pentru credinţa lor. În sala tezaurului vom vedea o Evanghelie cu ferecături de argint care cântăreşte 11 kilograme şi alte piese preţioase atât prin istoria lor, cât şi prin faptul că sunt realizate cu metale preţioase, cum ar fi argintul sau aurul.

 


Spiritualitate. La etaj, parte din mobilierul sălii de oaspeţi este cel original, de la inaugurare. Spectaculoasă este colecţia de straie, cărţi şi alte obiecte personale ale ierarhilor Dunării de Jos, începând cu PS Iosif Gheorghian, până astăzi. Tot la etaj s-a refăcut capela fostei reşedinţe episcopale şi i s-au amenajat câteva spaţii conexe. Prin decizia Sfântului Sinod, 2016 va fi anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti. Prilejul face cu atât mai valoroase şi mai demne de luat în seamă volumele tipărite de Antim Ivireanul, volume aflate în colecţia permanentă a muzeului.

Incursiune în atelierele de restaurare

Cu eforturi proprii, Arhiepiscopia Dunării de Jos a creat, în spatele muzeului, un corp de clădire care găzduieşte un atelier de restaurare cu patru secţii. Se lucrează aici la recondiţionare de carte, textile, icoane şi obiecte de cult. La recondiţionarea obiectelor de artă deosebit de valoroase, care fac parte din colecţia permanentă a muzeul, lucrează, încă, restauratori veniţi din Capitală. În timp, însă, Dunărea de Jos îşi va putea crea propria şcoală de restaurare, fapt care îi va conferi, pe lângă prestigiu, mijloacele de a-şi îmbogăţi colecţiile de exponate. În cursul vizitei noastre, pe masa de lucru a restauratorilor de carte se afla o Evanghelie căreia i se curăţau ferecăturile de argint şi o carte de secol XVII. La textile se reabilitau straie ale foştilor episcopi de la Dunărea de Jos, dar şi un epitaf realizat parţial de Ana Roth, cum mai există doar patru în ţară, din datele restauratorilor. La obiecte de cult se curăţau sfeşnice şi se reabilitau strane, iar la icoane se aflau pe masa de lucru opere din lemn ce-şi urmau firul firesc şi domol al recondiţionării. În clădirea care găzduieşte atelierele de recondiţionare, s-a amenajat şi o sală pentru expoziţii independente de cea din muzeul mare.

Capela muzeului, restaurată integral

Odată cu reabilitarea întregului Palat Episcopal, s-a restaurat şi capela fostei reşedinţe arhiereşti. Pe un hol lateral s-a descoperit pictură originală pe plafon, care s-a reabilitat. În cea mai mare parte a spaţiului, însă, s-a pictat din nou. Printre elementele originale care s-au păstrat este şi sfânta masă.

Iată ce scria, potrivit Monografiei Sfintei Episcopii a Dunării de Jos, Î.P.S Partenie Clinceni, înainte de 8 septembrie 1901, când a avut loc sfinţirea capelei: „La proscomidie, unde s-a tăiat în zid o nişe, s-a lipit o mică placă de marmură, ca masă. Pe duşumea, în altar, s-a aşternut o alta, pe care s-a zidit piciorul sfintei mese. Pe acest picior, lucrat din cărămidă şi tencuit cu ciment, s-a aşezat piatra propriu-zisă a sfintei mese. Pe această piatra s-a desenat, în negru, forma Antimisului cu invocaţia sfinţirei şi un istoric al sfintei eparhii”.

Actul comemorativ a fost trimis tuturor mai marilor ţării, la vremea respectivă existând chiar o corespondenţă între cabinetul I.P.S. Partenie şi Casa Regală a lui Carol I.

Capela poartă acum hramul Întâmpinarea Domnului, prăznuită pe 2 februarie.

Istoricul clădirii

Palatul Episcopal din Galaţi a fost construit între anii 1897 şi 1900, sub coordonarea episcopului vremii, PS Partenie Clinceni, care continuă demersurile predecesorului său, PS Iosif Gheorghian. Până în 1878, Epsicopia avea jurisdicţie canonică şi asupra sudului Basarabiei, iar reşedinţa episcopală era stabilită la Ismail. Odată ce Rusia îşi reanexează regiunea, scaunul episcopal se mută la Galaţi. În oraşul nostru nu exista, la final de secol XIX, palat episcopal. Nu se înălţase, încă, nicio catedrală şi nici nu se deschisese vreun seminar teologic.

Pentru înfiinţarea tuturor acestora luptă, cu perseverenţă, ierarhii locului, începând cu PS Iosif. În Monografia Sfintei Episcopii a Dunării de Jos regăsim dovezi ale eforturilor depuse de chiriarhii de la acea vreme pentru construirea acestor edificii cruciale pentru stabilizarea spiritualităţii şi a caracterului naţional al locului. Iniţial, la solicitarea PS Iosif Gheorghian, statul alocă, în primăvara anului 1885, suma de 200.000 de lei pentru construcţie. Lucrările nu încep, însă, decât mult mai târziu. În 1887, Î.P.S Partenie solicită urgentarea identificării unui teren pe care să se poată construi palatul episcopal. Se alocă o suprafaţă de 33.184 de mp, adică piaţa numită Ştefan cel Mare, de vizavi de Grădina Publică. În 1892, deci după alţi câţiva ani, IPS Partenie scrie Ministerului Cultelor, solicitând urgentarea finalizării formalităţilor legale ale terenului. Solicitarea ierarhului nu rămâne fără ecou, iar problemele legate de statutul juridic al terenului se rezolvă în cursul aceluiaşi an.

În 1897 încep lucrările, iar în 1898 se pune piatra fundamentală a palatului. Se lucrează neîntrerupt, aşa că în anul 1900 în palat se poate instala întregul aparat administrativ al Episcopiei. Îşi păstrează funcţia până în 1965, când devine Muzeu de Arte Vizuale. În 2012, Arhiepiscopia Dunării de Jos îşi reintră în drepturi şi începe reabilitarea palatului episcopal.

Pe vremea când era reşedinţă episcopală, palatul de pe strada Domnească nr. 141 avea gard de zid gros pe laturi şi doar, în faţă, grădina îi era închisă de un gard de fier. Evident, la transformarea în muzeu, s-a renunţat la ziduri. Cele mai grave avarii le-a suferit clădirea la cutremurul din 1940. Daunele au fost remediate prin efortului chiriarhului vremii, PS Chesarie Păuneascu.

Cum arăta reşedinţa IPS Partenie Clinceni

Detalii ne aduce monografia Sfintei Episcopii a Dunării de Jos. Potrivit sursei, „arhiva Cancelariei Episcopale s-a aşezat în aripa de jos, despre miazănoapte, iar mobilierul cel vechi al casei, precum şi cel nou (...), s-a pus prin camerile afectate locuinţei mele şi a vicarului”, scria IPS Partenie Clinceni, după darea în folosinţă a Palatului Episcopal.

În lucrarea sa „Monumente de arhitectură din oraşul Galaţi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea - prima jumătate a secolului al XX-lea”, profesorul Valentin Bodea vine cu noi detalii: „La parter era biroul de lucru al episcopului, un salon de primire, sufragerie mare pentru mese oficiale şi o altă sufragerie zilnică, dormitorul episcopului cu anexe şi bucătăria Palatului Episcopal, cu cămări de alimente. Lângă birou este un hol larg, care corespunde uşii principale de intrare şi scării de onoare, cu trepte de marmură ce face legătura cu etajul. În drepta holului erau birourile părinţilor consilieri, o sală de şedinţe, birourile funcţionarilor cancelariei episcopale şi sala Consistoriului. Mai existau camere de serviciu şi ieşiri în curte. Etajul doi era împărţit în trei părţi: în stânga erau camerele pentru oaspeţi, un hol, apoi dormitoare, saloane şi o sală lungă de mese, toate rezervate familiei regale”. Palatul Episcopal avea nu mai puţin de 30 de camere, iar încălzirea se făcea cu lemne.

Bogăţia parcului din jurul palatului

Parcul din zonă era, la scurt timp după inaugurarea Palatului Episcopal, o grădină foarte bogată. Se făcuseră lucrări de amenajare, începând din strada mare până la intrarea în palat.

Citând surse ale vremii, profesorul Valentin Bodea scrie, în lucrarea citată: „La 4 mai 1901, Episcopia (…) preciza Ministrului Cultelor că pe lângă cei 248 de arbori deja plantaţi s-au mai plantat 200 de brazi care au fost primiţi cu titlu gratuit de la domeniul coroanei, 250 de arbori primiţi de la Primăria oraşului Galaţi şi 56 de tuia, 27 catalpi, opt stejari, opt glidiţea, 20 liliac, 12 sălcii, 47 rose altoite, 6 platani, 8 ulmi, 6 frasini, 40 de arbori solitari, 29 de tei, 27 de salcâmi altoiţi, plopi, 2 salcâmi mari, 690 diverse arbuşti, 201 copaci roditori, 36 migdali, 138 trandafiri, 46 diverşi copaci, 10 pini, 4 pascus, 40 rusc, 8 căpşuni şi coacăze, 600 butuci de viţă străină, în total 2.071 de bucăţi, precum şi un număr de 3.475 de rădăcini de arbuşti, flori şi seminţe, după care s-a săpat terenul, s-a ridicat pietrişul şi s-a nivelat folosindu-se alee regulate în diverse forme geometrice”.

Vizitând muzeul, înveţi uşor

"Muzeul este cea mai rapidă formă de culturalizare. Nu trebuie să citeşti tomuri, să-ţi faci fişe şi note de lectură. Vezi într-un singur loc foarte multe lucruri şi aduni o mulţime de informaţii", apreciază Mircea Sfârlea, muzeograf cu peste cinci decenii de experienţă şi consilier patriarhal.

 

Citit 5299 ori Ultima modificare Joi, 13 Noiembrie 2014 08:34

2 comentarii

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.