Înalt Prea Sfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, a mers în Insula Mare a Brăilei, unde a oficiat o slujbă de comemorare a oamenilor care au suferit în timpul comunismului în colonia de muncă de la Salcia.
În locul în care, în urmă cu 65 de ani, s-au petrecut crime împotriva umanităţii, unde se murea în fiecare zi din pricina bătăilor şi a torturilor, s-a invocat, săptămâna trecută, numele lui Dumnezeu şi s-a vorbit despre pace şi despre iubirea de oameni. Ierarhului Bisericii Ortodoxe Române i-au fost alături, la slujbă, preoţi din Galaţi şi Brăila, dar şi oameni de cultură.
Evenimentul a făcut parte din seria de acţiuni desfăşurate de Arhiepiscopia Dunării de Jos în "Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română".
Cruzime şi moarte
Numele de "colonie de muncă" ne-ar putea trimite, pe nedrept, cu gândul la un regim de muncă forţată. În realitate, colonia de Salcia a fost un loc al cruzimii gratuite faţă de deţinuţi şi al exterminării.
Administrativ, colonia de la Salcia, înfiinţată în 1952, ţinea de Direcţia Lagărelor şi Coloniilor de Muncă (DLCM). Deşi, iniţial, fusese gândită pentru 200 de persoane - oameni de care era nevoie la muncă, pentru construcţia Canalului - circa 4.000 de oameni au fost aduşi aici. Evident, fără a exista locuri de cazare suficiente. Unii dintre ei ajunseseră să stea în saivane, ca oile.
Presa a dezvăluit parte din conţinutul dosarelor în care au fost audiaţi torţionarii şi deţinuţii de la Salcia. Mărturiile sunt înfiorătoare. Victimele au povestit chinurile la care fuseseră supuse, iar torţionarii, la audieri - crimele erau odioase şi au revoltat până şi Justiţia din timpul comunismului! - au început să se "toarne" unii pe alţii. Astfel s-a aflat că, la Salcia, mulţi deţinuţi erau scoşi la muncă, în ger, desculţi, pentru că nu existau bocanci în depozitele coloniei. În câteva ore, muncitorilor le degerau picioarele şi multora li se trăgea moartea de la asta. Alţii erau legaţi în zăpadă, dezbrăcaţi, după care erau arşi cu cărbuni. Li se cerea oamenilor să intre în apă până la brâu, tot iarna, ca să taie stuf. Parte dintre deţinuţi au fost bătuţi până la leşin sau chiar până la moarte. Erau şi oameni încarceraţi până la moarte. Alţii, fugăriţi cu caii şi apoi călcaţi sub copite. Mulţi au fost privaţi de tratament şi scoşi la muncă în ciuda faptului că sănătatea nu le permitea să suporte asemenea eforturi. Unii au fost împuşcaţi direct. Parte dintre trupurile celor ucişi au fost batjocorite şi după moarte, fiind bătute în cuie de tărgi, pentru a fi transportate mai uşor.
Aceste tratamente au făcut ca într-un singur an, 1952-1953, să moară 63 de deţinuţi. Printre aceştia, şi un bărbat care avea de ispăşit doar 30 de zile, pentru neplata dărilor.
