Lacrămi uscate. Roman foileton istoric gălăţean | Două iertări, două îngăduiri, o amânare

Lacrămi uscate. Roman foileton istoric gălăţean | Două iertări, două îngăduiri, o amânare
Scriitoarea şi activista oarbă şi hipoacuzică Hellen Adams Keller în 1904 - Library pf Congress, Washington
Evaluaţi acest articol
(24 voturi)

LACRĂMI USCATE sau „Mam´selle Sophie” ori „Sophie SE VEDE cu Serge!”. Roman foiletonic istoric gălăţean:

CITEȘTE AICI 1-40 * 41-80 *

81/ Cum şi-a dat sublocotenentul Delara sângele pentru ţară

”Odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi  în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea”, intona părintele în frigul catedralei, în miros de tămâie, însă afară era frig, întunecat şi deh, ca la vreme de iarnă, nici verdeaţă, nici pomi înfloriţi, nici măcar un scaiete. Sergiu se simţea bine să-şi descarce sufletul în privinţa ruşilor, tot mai primejdioşi, însă tânăra îl ţistui cu furie, iar servitoarea avu tupeul să facă la fel! Domnişoara îl ţistui pe tânărul care, împins tocmai de timiditate, pălăvrăgea precum o moară stricată, sub privirile acuzatoare ale babelor aşezate în genunchi.

Căci sfântul părinte tocmai cetea pomelnicul morţilor: Gheorghe, Ionuţ, Costandin, Toare, Ion, Gheorghe, Gheorghe, Neculaiu, Vasilică, Sorin, Ghiorghiţă, Manole...  Era accolo, strigat de Dumnezeu aşa cum sunt scoşi copii la tablă în şcoală, era şi Sorin al ei. Îi scrisese numele cu ochii ei închişi, îl  adusese de diminaţă la catedrală şi acum îl aştepta strigat. În timp ce subşocotenentul Sergiu Delara bătea în continuare câmpii despre ruşi din ăia vii! Fata îl bâjbâi prin întuneric pe tânărul oştean şi îl împinse cu putere de bărbat, încât el se lovi de o strană.

Tăcu o vreme, încurcat, tuşi jenat, însă tusea îi reveni mai puternic – doar ara atât de frig aici, ca şi afară! Serge se gândi că se lovise la nas de lemnul tare al stranei şi duse repede batista la nas, să oprească sângerarea. Ce bine că avea o batistă curată, să nu se facă adică de râs în faţa ei! Dar nu, nu îi curgea sânge din nas, în schimb buyele îi erau pătate şi simţi gustul sărat al sângelui în gură. Acum tusea lui nu mai contenea, acoperind glasurile preoţilor şi murmurrul mulţimii. El simţi că i se face rău şi se prăbuşi în strană. Sophie o întrebă pe Svetlana ce se petrece, însă servitoarea era foarte speriată  de sângele tânărului sublocotenent, deşi la viaţa ei stăpânii o mai puseseră chiar să taie gâtul câte o găină pentru supă...

”Coniţî, ăstuia îi curji sângile pi gurî”, izbuti toanta să îngaime. ”Iute, iute, scoate-l afară pe domnişor”, îi porunci Sofia, iară servitoarea aproape că îl târî pe tânărul care se lăsa tot mai moale. Lui Serge i se făcuse foarte ruşine: atâtea şi atâtea gloanţe îl ocoliseră la Mărăşeşti în bătălie, iar acum se făcea de râs, sângerând. ”E caz de tuberculoză, trebuie dus imediat la izolator! Tuberculoză, pricepi! Extrem de contagioasă... E, cum spuneţi voi oamenii, oftică!” Svetlana spuse doar ”Aha” şi îl împinse  pe tânăr afară din catedrală. Cu coatele, ca să nu îl atingă cumva.

82/ Drum însemnat, drum picurat...

Fără şaretă ori măcar o biată căruţă, ajunseră destul de greu la izolator, cu domnişorul Serge mai mult târât, lăsând urmele drumului lor prin zăpadă prin sângele său picurat de pe buze, tot aşa precum şi naivii de Hänsel şi micuţa sa surioară Gretel îşi însemnaseră cândva drumul prin codrul cel sălbatec cu firmituri îndată ciugulite de vrăbiuţe. Aici, „don´şoara” Sofia îi explică toantei de Svetlana cum să îl dezbrace pe bolnavul contagios. Servitoarea era obişnuită doar cu domnii care se dezbracă singuri, nu şi cu... Iar frica de boli, ca şi frica de muncă, creştea în mintulicea ei cât o clopotniţă zidită în mare grabă. În ciuda faptului că Sofia îi poruncise să îşi bandajeze bine nasul şi gura cu cârpe îmbibate de fenol, servitoarea tot nu voia, în ruptul capului, să pună mâna pe sublocotenentul rămas inconştient!

Norocul a fost că la soeur de charité Clothilde, prietena familiei Carnabel, dar şi subordonata doctorului, intră precum un proiectil slobozit dintr-un tun Krupp. „Une infirmière française, Violette, une amie, est décédée hier de cette très horrible maladie! - aruncă, încă din uşă, sora, inspectând cu priviri nemulţămite măsurile de protegiuire. „La noi, unul din şase francezi a murit deja anul acesta tot de tuberculoză”, adăugă Chlotilde, însă Sophie nu pierdu timpul să şi traducă în româneşte, numai pentru una ca Svetlana, de vreme ce tânărul zăcea în continuare leşinat bine. Şi, dacă ar fi fost el treaz, nu cred că i-ar fi venit bine o aşa veste! Mirosul înţepător al lichidului numit şi acid carbolic sau acid fenic le dădea lacrămi, însă alţi dezinfectanţi mai slabi nu puteau veni de hac bacilului îndărătnic şi deseori mortal. Sora de caritate franceză îi atrase atenţia Sofiei că nu şi-a protejat bine faţa, însă tânăra doar ridică din umeri: „N-am avut eu nimic nici de la bolnavii de tifos, la răsboi, aşa că... Le voilà, chiar regina noastră a fost în tranşee, printre bombe, în spitale de unde se putea, Doamne fereşte, ca să... Iară eu cine naiba sunt? O oarbă oarecare!” „Oh, non, nu vorbiţi aşa!” - strigă, bătând din picior, tânăra franţuzoaică, care azi avea cearcănele mai mari decât de obicei: desigur, pierduse iarăşi noaptea cetind vreun roman de amor, amor de care nu avusese parte mititica, nici măcar de unul mititel! Sofia zâmbi: „După sarcoptul râiei, dăruit cu tot respectul de către nobilul rus, n-am să mă tem de oftica românească: parcă e ceva mai demn decât cu râia, ce n'est pas comme ça? Svetlana se hlizi atunci când, sub cămaşa foarte curată, peticit doar pe unde nu se vedea, se ivi corsetul bărbătesc…

83/ Serge, curat bărbat, cu un curat corset

Se vede treaba că Serge nu îşi putea permite o ordonanţă, care, pe lângă lustruitul cizmelor, să tragă bărbăteşte şi de şnurul corsetului bărbătesc, strângându-i bine mijlocul ofiţerului, proptind un genunchi în spatele sublocotenentului nostru şi strângând, strângââând... Mai erau încă şi alţi domni şi ofiţeri care mai apelau la vechea “menghină” din cotton, ce subţia mijlocul, prezentând inamicului şi... damelor bine un piept bombat, ca de toreador, pe care ar sta foarte bine şi niscai decoraţii... “Ei, nu prea te mai holba aşa! - îi porunci Sofia servitoarei Svetlana. Dacă tu n-ai ştiut purta, să ştii că şi unele dintre doamne mai poartă azi corset.”

Nimic mai firesc era ca şi bărbaţii să apeleze la aceste teribile stânsori. Ei, prinţesa Sissy, viitoarea împărăteasă, avusese la vremea ei o talie strânsă până la 33 centimetri, nu la peste 40, cum obişnuiau femeile la finele veacului trecut, mai ales după naşteri: îmbrăcau pe sub veşminte nişte adevărate “fecioare de fier” care, dacă nu le scurgeau sângele, le îmbrăţişau prea tare, uneori până la leşin. De unde şi sticluţele cu “săruri” tari, pentru trezit damele sensibile sau, doar prefăcute, din leşinuri, în braţele junilor salvatori...

Prinzând câte ceva din tonul oarbei (franţuzoaica înţelegea prea puţin, doar câteva cuvinte româneşti, ba uneori le mai şi confunda drăgălaş), sora Clothilde începu să facă morală, medical vorbind, purtătoarelor şi purtătorilor de corset, iar Sophie traduse pe româneşte, sperând că Serge aude câte cava din străfundurile sfârşelii sale, datorate poate şi corsetului, al cărui şnur înnodat nepriceput de un camarad trebuia acuma musai tăiat!

În strânsoare, explica sora de caritate franceză, aste remodelări ale corpului pot provoca boala lui Frantz Glénard: coastele sunt puternic împinse și deformate, astfel încât să fie împiedicată funcționarea organelor, precum ficatul ori stomacul, cele mai atinse, dar şi mușchii, plămânii primind şi ei mai puţin aer! Ca să convingă, Sofia adăugă părţile jenante posibile: sângerări pe dinlăuntru, dar şi, penibil, constipaţie şi indigestie! Altfel, un fel de  corset pentru domni se găsise într-un mormânt egiptean de acum vreo două milenii înainte de venirea lui Hristos...

Ceva foşni în vestonul militar al locotenentului, haină bleu ciel, adică albastru precum cerul, model francez, ca şi bolta cerească, nu? Vestonul alunecă singur de pe spătarul rotund al scaunului de fier vopsit în alb. Sophie bâjbâi şi îl ridică, aşezându-l la loc mai bine.

84/ Parfum mincinos şi lacrămi de violete de la Craiova

Sergiu se trezise de-a binelea din leşin, dar nu îndrăznea să îşi deschidă şi ochii. Abia de respira! Fără să vază, o simţea pe draga de Sophie atâta de aproape, poate cam cum îl simţea şi aceasta, numai adulmecând...

Ce foşnise în buzunarul mondirului ostăşesc, că doară nu bani? Căci banii nu se prea prindeau de mâinile olteanului... Ei, să fi avut şi el vreo moşioară ori două, cu totul altfel ar fi fermecat-o pe fata de la Galaţi, chiar aşa putea crede el! Dară ce naiba era de făcut cu aia de la Constanţa, cu nevasta, încă, a lui, cel puţin pe hârtie?!

Luându-se după mirosul de violete al scrisorii parfumate, Sofia se aplecă şi găsi plicul dus tocmai sub pat. Cam pe unde se pune şi oala de noapte. Serge o cetise. De două ori chiar! Frumos scris! Dar plin de minciuni precum câinele de pureci şi, chipurile, pătată de lacrămile dumneaei dulci, pictate tocmai de la Craiova, lacrămi cică de grija oşteanului. Tânăra mirosi precaut parfumul, ca să îl recunoască poate şi altădată, şi dădu plicul Clothildei, care îl puse frumos în buzunarul de la piept al hainei militare.

În foto, "Mirii la Turnul Eiffel", de Marc Chagall, înfăţişează o scenă cam ca în visele lui Sergiu

De la o vreme, şi doamna Carnabel reîncepuse cu apropouri, însă nebunateca de servitoare dădu de-a dreptul şi îi spuse franc fetei că, să nu se supere, da´ nu era vreme tocmai acum să refuze o logodnă. Mai ales că la vreme de răzbel te faci frate şi cu dracu´, numai să treci naibii puntea, că nu se cuvenea adecă să respingă chiar cu totu´ avansurile tânărului sublocotenent oltean, căruia i se aprinseseră vădit călcâiele. Şi, să nu uite don´şoara, că cine te mai ia azi, fată trecută de şaişpe ani, şi pe deasupra... cu beteşugul nevederii? Iară doamna mai adăuga, din când în când, că dacă tot se retrăsese şi contele rus de pe frontul... dragostei, aşa cum de altfel mai făcuseră soldaţii ruşi în toiul bătăliei, şi la Mărăşeşti, era dictat de Sus ca românii şi ruşii să se separe de-a binelea, să o ia care-ncotro, să mai lase şi pe sublocotenenţii români să-şi înfiinţeze o familie, de pildă. Doamna Ecaterina, nu foarte largă la mână, pomeni totuşi de oleacă de zestre din partea lor, a Carnabelilor, mde, ca nişte buni părinţi vitregi ce ajunseseră ea şi domnul doctor... Sophie replică: Excelenţa Sa contele Korzosky avea oricum altă logodnică, o prinţesă bogată şi luptătoare sub arme la Sankt Petersburg! „Sankt Petersburgul e foarte departe!” - o pusese la punct doamna.

84/ Fierbinţeli şi cauze...

Vicleana de Svetlana o încercă pe domnişoara Sofia cu un fel de pariu: dacă sublocotenentul Sergiu Delara scăpa totuşi cu viaţă din necruţătoarea ftizie, tânăra ar fi putut să se lase cât de cât curtată de norocosul supravieţuitor. Căci bărbaţi rămăseseră atât de puţini în viaţă după Marele Război, încât chiar şi în ţări mai ortomane decât a noastră, precum Franţa, femeile se înhămau câte două la plug, caii fiind de mult rechiziţionaţi ori chiar mâncaţi! Aşa, cu vorbe dulci, flori, batistuţe brodate oferite în dar, cu apropouri ca între amorezi, mai trecea vremea, în acele vremuri întunecate... Domnul doctor Carnabel, care era, printre altele, şi preşedinte al Societăţii pentru Profilaxia Tuberculozei şi Asistenţei Tuberculoşilor săraci din judeţul Covurlui, ar fi putut cumva ca să-l lecuiască pe tânăr şi să-i redea astfel şansa de a-şi pierde viaţa mult mai demn, pe un glorios viitor câmp de bătălie?... Dumnealui ofta şi spunea mereu doamnei Ecaterina că visa să achiziţioneze într-o bună zi un aparat cu raze X, cu care vezi plămânii ca la cinema, important pentru oraş. Faptă posibilă prin subscripţiune publică, la care, desigur, şi familia Carnabel va participa decent. Însă acum, pe sărăcia asta a războiului aflat nu se ştie pentru cât timp în pauza Armistiţiului, era imposibil să facă rost chiar şi aceste puţine raze... de nădejde! Domnul preşedinte al filialei Asociaţiei medicilor din Covurlui căutase deja prospecte chiar şi prin Germania, printr-un prizonier din Dresda, fost profesor de liceu. Madam Caliope, care aflase, nu se ştie prin ce mijloace, despre această întenţie medicală salvatoare, făcuse gură, însă în stradă, nu chiar în casa Carnabelilor: „Cum adicătelea, bre, să puie razele alea pe noi şi să vază adecă şi toatele ce avem pe sub camizolă sau pe sub jupon?!"

Sofia venea acuma zilnic la căpătâiul tânărului ofiţer, răcorind fruntea domnului Delara cu cârpe ude, când personalul lipsea din salon. Trupul tânărului ardea, ca şi inima sa, dară pe inimă cum să pui comprese reci? Svetlana, în prostia ei, îşi dădu cu părerea că sublocotenentul se vindecă bine, căci „prea aratî ca viu!” Sora Clothilde o lămuri însă, după ce Sophie îi traduse spusele basarabenei, că tuberculoza, denumită şi boala secolului al-XIX-lea, „secolul romantic” (da´cum naiba să-i explici toantei ce-i aia „romantic”?), se spunea că aducea stări euforice şi chiar că…  „avea puteri afrodisiace”... Bolnavii par deseori plini de viaţă, chiar cu roşu în obraz, însă nu este, nu, un roşu sănătos. „Oh, on dirait que c'est la maladie de l'amour”...

85/ Lord Byron n-a avut parte de boala olteanului Delara!

Domnişoara Sofia, mai puţin romantică, era sigură că Sergiu va scăpa din această cumpănă. Însă, dacă ar fi ştiut româneşte, poate că sora Clothilde, mare cititoare de poeţi, l-ar fi putut... linişti pe tânărul tuberculos, informându-l pe sublocotenentul Serge Delara că nu puţini oameni mari de condei, nu doar vreun biet ofiţeraş român, şi încă doljan pe deasupra, au avut onoarea să moară exact din ftizie! Însă... după alde Delara nu va plânge istoria, ci el va intra cel mult, cu puţin noroc, în tagma eroilor necunoscuţi. Mari, foarte mari condeieri au căzut răpuşi de aceeaşi boală cu domnul Delara, care n-a făcut, însă, nimic ca să o merite. Sora ar fi putut adăugi şi că s-au dus astfel la cele veşnice, unii chiar tineri de tot, precum şi olteanul nostru: Keats, Edgar Allan Poe, Novalis, Shelley, Franz Kafka, dar, poftim, chiar şi români de seamă, precum Bălcescu, Alecu Russo, Iulia Haşdeu, frageda poetă gânditoare, care şi după moarte îşi mai vizita părintele... Şi să zică dumnealor bogdaprosti că n-au murit pişcaţi de ţânţari, precum uriaşul poet lord Byron, tânăr frumuşel şi erou alăturându-se voluntar luptei de independeţă a grecilor contra Imperiului Otoman. În Elada asuprită, i s-a dat poetului nu cerneală, ci chiar comanda personală a brigăzii Souliot, din infanterişti greci şi albanezi dintr-o regiune controlată de Rusia, legiune alcătuită din cei mai straşnici ostaşi din armata elenă... A murit, însă, înainte să-şi arate talentul şi la... vânătoare de turci. Din simpatie, în plină epidemie a "Ciumei albe" în Europa, femeile, care foloseau periculosul arsenic ca să ajungă la dorita siluetă, şi-au albit şi obrajii cu pudră de orez, aceasta din romantism poetic, ca să pară cât mai bolnave de ftizie şi ele! Bietul mare poet visa chiar să aibă parte de o moarte considerată de toţi romantică, atins de bacilul lui Koch, dar nu a avut... noroc. Se spune că ar fi oftat chiar: "Cât de palid arăt! Cred că ar trebui să mor de tuberculoză, pentru că abia atunci toate femeile vor spune: Ia uită-te la săracul Byron, cât de interesant arată muribund!". Doi doftori „bâlbâiţi” l-au tratat pentru altă boală, aşa că tânărul a murit, la numai 36 de ani, din malarie căpătată în mlaştinile revoluţiei elene... Chemându-şi moartea, a strigat curajos „Voi fi om până la capăt” şi a închis ochii...

În cazul ftiziei, Moartea vine şi la vârste mai fragede, de unde şi porecla de “moarte a tinereţei”. Iată, Kafka n-a avut la moarte nici 40 de toamne împlinite, iară Keats avea chiar 26 de ani când s-a albit de tot...

Însă Clothilde tăcea...

86/ O scrisoare de la Hans Müller, prizonierul Svetlanei

Cu toată izolarea, ca de puşcărie, aici în spitalul Crucii Roşii, Sergiu se simţea mult mai bine, însă tot se plângea încă surorilor de dureri. False dureri, însă doar aşa mai spera însă în vizitele domnişoarei Sofia... Iar atunci când o văzu intrând doar pe Svetlana, el se sperie de-a binelea: dacă păţise cumva ceva fata aceea de care se înamora fără speranţe pe moment ce viaţa trecea pe lângă ei?! Lipsa lui de noroc, să o piardă înainte de a o câştiga?! Dar cum naiba să o câştige, când el nu câştigase încă răsboiul cu depravata sa soţie de la Craiova?...

Păi, nici măcar în luptele de la Mărăşeşti, unde sângele de pe cămaşă fusese, zi de zi, şi al lui, şi al duşmanului nedesluşit, Serge Delara nu se temuse ca acum, când iubita domnişoară nu apăruse ca în fiece zi! Tânărul se linişti abia atunci când basarabeanca Svetlana îl lămuri că era vorba despre un tête-à-têteservitoarea, care îl mai „informase” despre Sofia, voia acum doar ca el să îi cetească ceva care trebuia să rămână secret pentru autorităţile române, chiar şi pentru dom´ doctor.  O scrisoare pătată de sudoare și mototolită, cu plicul un pic sfâşiat, nu şi deschis însă. Ajunsă şi cu foarte mare întârziere, scrisă anul trecut de „Hans al ei”, căci fata, aprinsă mereu pe dinăuntru, fiind şi bună la inimă, nu îl ratase nici pe prizonierul neamţ. Prizonier şi el farmecelor ei, crezuse basarabeanca noastră. Acum, nenorocitul fusese transferat într-un lagăr de prizonieri de lângă Iaşi... Svetlana, înzestrată cu inimă mare, „ieşise”, ca să spunem aşa, şi cu alţi vajnici combatanţi: irlandezi, franţuzi sau italieni, ba chiar şi, pentru foloase culinare şi de îmbrăcăminte, cu domnul sergent Ştrulea, de la Intendenţă...

Dar oare cum naiba de trecuse scrisoarea printre atâţia paznici?!

Hans Müller, acum de profesie prizonier de război, aşa de dulce pe când îi cânta Svetlanei, aci la Galaţi, unde fata se tot milogise la dom´ căpitan Sântimbreanu, pe care îl şi pupase, în pofida vârstei înaintate, expre ca s-o lase să se strecoare din când în când în arestul triajului, cică numai pentru a-l asculta pe tânărul neamţ cântând ca un vrăjitor de muzicuţe. Şi, bineînţeles, din timp în timp, să se lase şi pupată niţel de prizonier. El îi cântase doar  timp de aproape o lună din muzicuţa aia fermecată. Şi se cuvenea deci să îi citească acuma scrisoarea, aşa cum ar fi cetit-o şi pe una de la irlanezul, francezul ori italianul cu care cochetase. Numai că Delara nu ştia o boabă de engleză, franceză, italiană ori germană, aşa că improviză, „citind” că totul „era foarte bine” în lagăr...

În 1915, tinerii recruţi germani trimişi să moară pe front avuseseră parte şi de... serviciu răcoritoare! (Foto: Colourising History)

87/ Steaua sus răsare, însă, înainte vreme...

Iată, eram de-acum în decembre... Luna anului zisă în popor Undrea, căci frigul te împunge! Se simţea parcă mirosul, e drept, mai sărac, al Crăciunului-de-Răsboi. Sau de Armistiţiu, mai bine zis, cât ne-o mai ţine şi Armistiţiul ăsta! Lună cu aromă de cetină bine păstrată, precum o comoară, într-o lădiţă, cetină de dinainte de Răsboi, pe când brazii noştri nu erau arşi în explozii ori puşi în sobe. Domnişoara Sofia, miloasă, presără într-o zi câteva ace de brad şi sub perina bietului sublocotenent Sergiu Delara. Şi aceasta pe furiş, ca să nu ştie cumva ăla că fuseseră acele ei şi să şi-o ia astfel în cap. Erau ace din coroniţa păstrată în lădiţa doamnei Ecaterina Carnabel - de-un verde nemuritor, aşezate ca într-o raclă, acele căzute din crenguţe de brad zăceau în cutia tot din brad, lăcuită şi încrustată cu sidef, aşa cum şedeam cu toţii în lădiţa Răsboiului din care făcuserăm parte, din aceeaşi "esenţă de lemn" ca şi răsboiul, suferind noi ori făcând pe alţii să sufere, rănind, din frică ori din spaimă. Coroniţă încă verde, dar tot mai mică, an de an, pe măsură ce crenguţele îşi tot lepădau din ace, acum deja maronii pe la vârfuri... Acum, cu toate că fusese ţinută ascunsă bine în lada din lemn de trandafir, cetina aceea mirosea parcă mai a brad decât bradul!

Acum, la vreme de Armistiţiu, nu se mai auzeau explozii ori împuşcături, însă urechea nu uita să le tot audă. Tăcerile serilor abia erau de suportat, pe când cu bubuiturile fuseserăm obişnuiţi, precum un copil la cheseaua cu miere de albine.

Într-o blândă sară, zarva de la poartă le trezi pe femeile speriate bine - oare nu cumva dădeau năvală, cu baioneta pusă, cătanele duşmanilor, din armata bulgară, de peste Dunăre?! Numai domnul doctor Carnabel nu se clinti, foarte ostenit fiind, şi rămas răbunit pe recamierul din birou, pat ascuns după o perdea din catifea, expre pentru astfel de momente liniştite...

Nu, nu erau bulgari ori nemţi, era de fapt un cârd de plozi cu ţurţuri la nas - unul, sărăcuţul, era chiar în picioruşele goale, vinete în zăpada îngheţată!  "Steaua străluceşte/ Şi lumii vesteşte/ Că astăzi Curata,/ Prea Nevinovata/ Fecioara Maria/ Naşte pe Mesia"...

Însă Svetlana îi uşui şi le arătă reteveiul, că doar era ceva vreme şi vremuri de îndurat până chiar la noaptea cea minunată! Şi de unde naiba mere, de unde naiba colăcei unşi cu ou, de unde ou sau nuci - poate doar niţică poleială... Rămasă de la ciocolatele de altădat'...

88/ Ăla micu´ primeşte pantofi cu toc înalt!

Colindătorii, abia afurisiţi de servitoare, se repliară, ca o armată îndârjită şi... foarte flămândă, ceva mai încolo, încât felinarul cu gaz aerian din strada Lahovary nici nu-i mai lumina. Le vedeai numai ochii sticlind din când în când, precum cei ai puilor de  lup şi atâta tot! Şi doamna, ieşind să vază de unde zarva asta (tremura tare săraca, cu paltonul tras direct peste camizolă!), se supără foarte, căci nespălaţii aceia mititei din faţa porţii casei Carnabel, aveau o Stea de colind care nici măcar nu era făcută din hârtie colorată, „ca la oameni”, ci din vechi pănuşi de păpuşoi, vopsite cu ghindă. Şi prea îşi băteau ei joc de strămoşeştile tradiţiuni şi de sfintele obiceiuri, întinzând mâna după mere, colaci şi nuci poleite, cu săptămâni înainte de Crăciun! 

Doar mademoiselle Sophie (ca să-i spunem, aşa, după farafastlâcurile acestea franţuzite din vremea noastră!), cum tot nu isbutise ca să adoarmă, nu se speriase şi acum o rugă pe doamna să îi îngăduie pe colindători, “aşa, să fie...  precum o repetiţiune la o pesă de teatru... ”

Doamna nu se lăsă înduplecată pe faţă, însă o trimise în şoaptă pe Svetlana ca să îi aducă măcar piciului desculţ o pereche de pantofi de lac de-ai ei, “ăia cu toc înalt – că tot s-au scofâlcit ei binişor”. Ei, mofturi, pantofii ceia mai puteau fi purtaţi mult şi bine, însă nu e deloc indicat ca să te ştie toată lumea aşa slabă de inimă... Căci doamna Carnabel nici măcar nu era măritată cu un doctor de inimă...  Dar, ca să fim drepţi, trebuie să spunem şi că la trupul cam rotofei al doamnei, tocurile prezentau un oarece risc... înalt. Băieţelul mulţămi cum se pricepu: aşaaa, bocind încetişor. Mirat că purta, pentru întâiaş dată, nişte încălţări chiar ale lui, adevărate, mucosul juca niţel pe loc şi se cam împidica la mers şi la tremurat. Căci picioruşele îi pluteau în încălţările oricum prea mari – de damă! – primite. Treptat, îi mai pieri din vânătul obrajilor şi din stacojiul de pe glezne, lăsat parcă de niscai lanţuri pentru robi, ruginite... Doamna Carnabel admise totuşi, bombănind însă de formă, ca să primească în antreu toată “banda ceia de viitori tâlhari”.  În antreu da, îi putea lăsa, laşi chiar şi un câine înăuntru pe astfel de vreme! Dar nu în salon – oricum, era ger în toată casa! Doar la servitori, mirosea uşor a foc, făcut cu şipci furate de Boris, din gard, pentru Svetlana. Măcar în acel vestibul micuţ nu şfichiuia crivăţul rusesc, ca afară... “Plozi fără educaţie... vin la cerşit cu săptămâni bune ´nainte de vremea colindelor! O să căpătaţi nuci şi zahăr când o fi chiar vremea colindelor, când o fi şi domnul de faţă” - le comunică aspru doamna.

89/ Una este Luna!

Ca să nu se mai gândească în van la Sorin, frăţiorul ei pierdut, Sofia îşi făcea acum de lucru dimineţile cerându-i Svetlanei să o conducă iar la Spitalul Crucei Roşii de la Liceul Alecsandri. Acolo, printre gemetele şoptite ale tânărului inconştient uneori, schimbând compresele sublocotenentului, fără să-i pese de primejdia că ar putea lua şi ea boala, tânăra medicinistă închidea strâns ochii cu care nu vedea şi îl zărea atunci ca într-o zare  pe Sorin. Încă îl aştepta, de parcă n-ar fi ştiut că frăţiorul îi murise printre duşmani străini. Sofia schimba comprese şi cânta încetişor un cânticel pe care mama ei i-l îngâna în copilărie ca să o păcălească la somn: „Hai să zicem una,/ Una este Luna!” Şi iar şi iar, Sophie îi atingea lui fruntea cu degetele, aşa cum ţii cu frică ceaşca de cafea, să nu te frigă, dar doreşti şi să îi simţi clocotul... Hai să zicem una,/ Să se facă două,/ Două mâini copilul are/ Una este Luna!” Atunci, Sergiu parcă auzea, parcă zâmbea - ea, nevăzând, putea crede orice... “Hai să zicem două!Să se facă trei,/ Trei crai vin din depărtareDouă mâini copilul areUna este luna”...

Domnişoara cânta încetişor şi atunci când Măriuca din vecini bătu, seara, fără frică, la uşa Casei Carnabel, precum un portărel intransigent. „Hai să zicem patru/ Să se facă cinci,/ Cinci sunt degete la mână/ Patru boi la plug se mână/ Trei crai vin din depărtare/ Doua mâini copilul are/ Una este Luna”... Fetiţa abia târa după ea o boccea mare. Bună ziua, doamnă!” Svetlana o ajunse gâfâind din urmă, lăsând uşa deschisă. „Iară venişi?!  Nu ţi-am zâs şi eri că boerii n-au trebuinţî?” Dar fetiţa şi pusese ceva sub ochii nevăzătoarei: „AVEM, de vândut, doamnă frumoasă, avem un frumos milieu de dantelă…” Sofiei îi plăcuseră totdeauna copiii. Doamna Carnabel, care auzise gălăgie, interveni şi dumneaei: „Ce să facem noi cu dantela ceia? Dantela nu se poate mânca!” „Avem şi o pendulă cari nu rămâne în urmă” - zise fetiţa, îndârjit… „Pot s-o aduc îndată, însă durează ceva timp, că tare îi grea…” „Nu vezi, măi, că avem pendulă?”, se amusă de-a binelea doamna. “Da´ nu-i ca a noastră!” - insistă cea mică, dar straşnică. Apoi, se lumină iute: «Am şi... o linguriţă! E din argint adevărat… A fost a bunicii-bunicii noastre… E «de familie», aşa zicea bunica bunicii...  Doamna Ecaterina o opri, cu fermitate: „Şi noi suntem de familie! Fetiţă dragă, n-am ce să fac… Nici noi nu avem mălai sau pâine de dat, dar nici nu cerşim pe la alţii!” Sprâncenele doamnei Ecaterina se ridicară primejdios.

În foto: Măriuca Zaharia, eroina de 12 ani, căzută la Mărăşeşti

90/ Un cap de familie

Mademoioselle Sophie şi-o amintea pe fetiţa cea dârză din vare lui 1916, când micuţa abia învăţa să plângă şi apoi să nu plângă. O chestionă: "Auzi, Măriucă, ce mai face sora ta cea mică?" Şi, întorcându-se spre locul de unde venea glasul doamnei Carnabel, o lămuri pe aceasta: "Era toată numai un zâmbet, chiar şi când se înţepa în spini. Parcă îşi cerea iertare către noi, că adică ne tulbură cu durerea ei cea mititică..." Doamna ridică iar din umeri: acum, toată lumea suferea durere şi frică! Domnişoara se întoarse şi spre locul de unde venea glasul de bătrânică al fetiţei: "Cum o chema? Aşaaa, Victoria, c-au botezat-o exact după campania din Bulgaria. Tot aşa frumuşică e?" Fetiţa chibzui, încercând să îşi amintească cinstit chipul surioarei mezine. Era ceva vreme de când nu mai ridica privirea către ceilalţi, nici la icoane nu privea decât aşaaa, cam cu coada ochiului: ochii căutau pâine, aşa cum ogarii caută iepurele puşcat. Micuţa cu ochişori uscaţi de plânsete mai vechi murmură, de parcă şi-ar fi răspuns sieşi: "Victoriţa noastră stă şi ea să se ducă… Domnu´ doctor Carnabel o zâs că scapă, că nu-i ceva grav, că numa´ să-i dăm supe de carne. Aşa c-o să moară şi Victoriţa, ca şi Polixenia, a mai mare ca mine - că de unde să-i dăm noi supe Victoriţei?!!! Că io tot am rămas mai mare-n casă, sunt capul de familie… Biata mămuca săraca, cât a mai fost ea pă lume, se tot ruga la Dumnezeu pentru măcar o dâră de mălai, măcar o brumă de sare, că de rest, topim zăpadă şi fierbem… Ne îndemna pe noi să mâncăm pâinea tare ca stana, zicea că ea tocmai mâncase, aşa ne minciunea ea. Maţele, sărmanele, o dădeau însă de gol. Zâmbea puţin, să nu-i vedem gingiile sângerate... Acuma am rămas io şi tată, şi mamă, şi bunică, şi soră mai mare..."

Tiptil, Svetlana se strecură pe uşă: pitise în "dulapul" ei, adică sub salteaua de paie, o copită cu o bucăţică de carne uscată pe ea, acolo de unde retezase schija. Nu, nu se ştie a cărui animal să fi fost. O înfăşă într-o cârpă, chitită să i-o dea Măriucăi când nu le-o vedea nimenea...

Fetiţa tocmai pleca, spăşită. Doamnei i se rupea inima de milă, însă ce să mai facă? Dar, din uşă, Măriuca se lumină: "Auziţi? Da´ nu vreţi o păpuşă? NOI adică nu cerşim!" Doamna isbucni: "Ia ţine-ţi păpuşa! Svetlană, vezi că mai e o mână de mălai prin tolbă, noi tocmai ne-am lăsat de mâncăruri săţioase, nu ne fac bine!" Şi, către Măriuca: "Şi păstrează păpuşa! Eu am destule păpuşi". Măriuca nu zise nimic, dar se repezi să sărute mâna doamnei. Svetlana îşi duse însă comoara de copită la loc în "dulap"...

91/ Domnişoara parcă s-a mai muiat...

„Acela încă nu ţi-a cerut mâna?”, o întrebă, nu ştiu cât în serios şi cât în glumă, imposanta stăpână a casei, doamna Carnabel. Cum ar veni, la aceste vremuri de disperare, era bun el chiar şi un simplu locotenent, tânăr, poate cu perspective de gheneral, destul de prezentabil, cu monoclu aurit chiar, ei, fără cine ştie ce avere, da´ măcar întreg. În rest, fata-n casă cutezase să iscodească o nouă infirmieră şi aşa aflase că olteanului nu-i lipsea chiar nimic-nimicuţa nici acolo unde nu se vedea, de la brâu în jos, că cine ştie cum mai e cu gloanţele şi cu spăngile astea lungi, iar sublocotenentul luptase chiar şi la Mărăşeşti, acolo unde... Doamne-fereşte, mai bine mori, ca bărbat, decât să... Evident, dacă don´şoara ar fi aflat despre isprava cea nouă a Svetlanei, ar fi fost foarte-foarte revoltată şi cine ştie cum ar fi procedat în contra nesimţitei! Ei, un fel  de prietenie tot se legase între domnişoara bine educată şi respectuosul domnişor, de când el încercase să le salveze vieţile din cinematograful în flăcări. Din când în când, ei îi plăcea să mângâie şi petalele florilor dăruite de el, gingaşi trandafiri desemnaţi şi apoi coloraţi galeş în tuşe groase, aşa cum întinzi untul proaspăt şi bun pe o felie rumenă, flori cărora numai mirosul ce le mai lipsea, ziceai că-s anume vii! Şi nici măcar nu mai trebuiau udate după tipic... Chiar, cât or fi costat?!  

Dacă domnişoara chiar se revoltase la început, că numele ei fusese amestecat, la Calica, într-o încăierare între două naţii civilizate, cu pistoale – mă rog, cu pistol, însă unul englezesc, cugetă totuşi că el îi ţinuse curajos partea.  Apoi o amuzase deplin şi o muiase aerul lui de copil cam speriat în preajma oamenilor mari, cam prea  sfios cu ea, precum fata mare cu majurii.  

De câteva zile, odată cu apropierea sfânului Crăciun, Sergiu Delara începuse să se rădice în capul oaselor, stătea însă întins la loc numai atunci când auzea că vine domnişoara Sofia. Căci paşii ei pipăiau, de parcă ar fi mângâiat-o, pardoseala: o cerceta cu botina, chiar şi atunci când era la braţul sorei Clothilde, parcă din neîncrederea pe care o purta faţă de ceilalţi, fie ei duşmani, neutri ori amici. Aşa, în calitate de bolnav, domnişoara nici nu se putea mânia pe el, la o adică. Iară lui i se scuzau astfel mai uşor tăcerile, atunci când el nu găsea pe loc nişte cuvinte mai potrivite, ea simţindu-se părăsită. Dacă ar fi avut vedere, domnişoara i-ar fi şi cetit din cărţi, cum făcea regina Marie la căpătâiul răniţilor – aşa, tăceau deseori. Dar împreună.

92/ Ca şi cum el ar fi altul...

Lui Serge îi plăcea să se uite la Sophie, fie că ea îi vorbea sau se gândea. Se gândi să-i cetească, dar dacă s-o împletici?! Sofiei începuse să-i placă parcă faptul că îl avea aşa, ca un paj, la dispoziţia ei totală. Cum contele rus nu mai călca pe la doctorul Carnabel, plăcerea unei conversaţii elevate fu înlocuită cu plăcerea de a auzi întâmplări normale, chiar banale, care îi demonstrau ei că, în ciuda răsboiului, întrerupt acum, şi a ameniţării epidemiilor, Lumea continua totuşi ca să se învârtă...

Dar ce să-i spună el ca s-o uimească, să-l transforme în erou? - aşa părea că se gândea el, neliniştit foarte. El venea tocmai din lumea cailor - chiar dacă nu era vorba despre armăsari de la ţară ori gloabe de suburbii, ci ditai cai de cursă, mai spilcuiţi am putea zice (poate că ăştia nici n-ar intra în vorbă, pardon, nu ar necheza cu o biată mârţoagă, de neam prost, cum ar veni, precum un uvrier făr´ de carte!). După slujbe de mântuială, umilitoare ori prost plătite, nu întotdeauna foarte cinstite, după săptămâni fără angajamente pe la stăpâni, măcar acum avea casă şi masă direct de la Patrie. Ieftin, pe gloanţe şi sub ameninţarea inamicului, dar măcar era ceva sigur. El venea din lumea  băieţilor de birt, care vorbeau tare şi murdar şi năvăleau după slujbă precum infanteria nemţească, spre a cuceri terasele murdare ale cârciumioarelor, unde nu li se simţea duhoarea şi fără să se sinchisească a-şi lepăda şorţul de piele în care munciseră, ducând după ei mirosuri. Olteanul abia o rupea pe franţuzeşte, deprinsă pe furate de la fostele ţiitoare de-o vară, subrete pe la cocoane care aveau pretenţie la ele pentru "vocabular". Şi nici măcar nu era bogat cât să aibă drept de cuvânt în faţa unei femei precum bine educata domnişoară Sofia! Nu, nici nu putea fi vorba de ceva între ei doi! Chiar dacă, să zicem, căsătoria lui s-ar fi risipit în neant, printr-o minune posibilă chiar şi la olteni, ce-ar vorbi el cu domnişoara Sofie? Măcar Mgdalena - ce nume potrivit cu o rea de muscă precum frumoasa lui soaţă brăileancă! - zăbovea cică pe la amice şi ajungea târziu, ca să tacă cu subînţeles...

În ciuda înţeleptelor sale proprii conclusiuni, Serge se trezi  că începe să povestească cu glas tare o plăsmuire cu totul mincinoasă, gogonată, despre un aşa-zis amic, dar nu unul foarte apropiat, căci s-ar fi înţeles că şi el, Serge, ar puea avea, Doamne-fereşte, aceleaşi apucături... Închipuţi-vă, amicul îşi pusese pirostriile, dar jinduia la dragoste curată... cu alta!

93/ Un viol fără amintiri şi un pacient cu găini slabe

Omul clopoţi de mai multe ori din faţa uşii de la intrare, ceea ce era curată obrăznicie: poate cineva se odihnea, ori era chiar bolnav! Domnişoara, rămasă singură, era acum stăpâna casei şi putea face anume ce poftea! Dacă ar fi deschis uşa unui străin, iar acesta s-ar fi dovedit a fi vreun rusnac cherchelit?! Iată, domnul doctor Carnabel numai ce fusese chemat la spital, ca să amputeze braţul unei biete fete momită de doi dezertori ruşi. Acele fiare aprinse bine de vodcă o şi violaseră pe fata ce nici măcar nu se lăsase vreodată sărutată, fată cu frica lui Dumnezeu. Bine măcar că mititica nu-şi mai amintea nimic –  avea să povestească seara târziu medicul chirurg. Nu-şi mai amintea nici măcar că avusese două picioare întregi, nici să ştie să citească sau tabla înmulţirii nu îşi mai amintea! Şi când biata ei mamă, o precupeaţă cinstită, femeie sfioasă, avu voie în sfârşit  la căpătâiul rănitei, nici pe aceasta nu o mai cunoscu...

Nu era nimeni acasă, până şi servitoarea Svetlana plecase de cam multă vreme, după lemne, cu mormăitorul rândaş surugiu Boris. Curajoasă, poate sătulă să se tot ascundă pe după viaţă, mademoiselle Sophie se hotărî să deschidă totuşi uşa: dacă domnul doctor, ori doamna Ecaterina, erau căutaţi pentru vreo pricină importantă?  Fata bâjbâi după ivărul pus, trase zăvoraşul, suci foraibărul (nemţii îi zic „Vorreiber”) şi deschise încetişor.

Încă de la început, o izbi mirosul de naftalină stătută. După primele vorbe, înţelese că bărbatul din faţa ei, umbra aceea în ochii ei orbi, nu era nici tânăr, nici bătrân, nici de condiţie –  un mujic, cum se spune pe la afurisiţii ăştia de ruşi sălbateci. Însă unul înfipt, cu tupeu. Hainele lui foşneau tare, de la îndelungata nespălare pesemne, iar un nor de molii se roti peste umerii lui ninşi de mătreaţă, dar acest lucru nu fu văzut de tânăra rămasă făr´ de darul vederii...

„Ce pofteşti dumneata?” – îl chestionă ea, autoritar: cu streinii, la vremurile astea, trebuie să te impui! El răspunse la fel de iute: „Păi, dom´doctor trebe să-mi tae şi mie o peliţă, că căzui şi mi se beli tari chişioru´! Om vinit cu două găinuşe, crez că e dăstul.”  Găini slabe şi aproape moarte. Tânăra îl şi puse la punct: „Pe domnul doctor nu îl ungi cu nişte găini, ca pe baba doftoroaia, dumnealui trebuie să îţi facă mai întâi şi-ntâi loc pe lista de aşteptare şi asta dacă e lucru grav! Apoi, să îi îngăduie şi slujba: e chiar directorul general a spitalelor gălăţene!”  Dar omul o ţinea una şi bună, că vrea să fie operat numai şi numai de domnul doctor Carnabel.

94/ Cum s-a oprit la ţărm capitalismul, cu jobene cu tot

Acum, domnul Isidor Moscovici venise, tocmai de la Constanţa, în iţari, surtuc ca de prăvăliaş, însă se ţinea cu un ditai papillon la gâtu-i scurt şi un joben cu vreo trei numere mai mari decât... măsura ţeasta lui. Era un aspect  mai nepotrivit  decât un cavaler în armură aurită călărind un măgar, încât mi-am amintit de politicianul acela bogătan, care, voind a fi votat de către ţărani, a catadicsit să îi întâlnească la Gara CFR. Cu frac de lux, lavalieră şi ţilindru pe cap, li s-a adresat amabil ţăranilor, cu vorbele "Bonjour, popor!"

Abia atunci când, după ceva vreme, se întoarse şi Svetlana acasă, află şi tânăra Sofia că omul ăla insistent purta joben la iţari. Află pe dată şi povestea... politică a acelui acoperământ luxos de cap. Luna trecută, când izbucnise în toată lumea vestea răzmeriţei bolşevice fratricide din nesfârşitul Imperiu Ţarist, un vapor englezesc care trebuia să ajungă cu marfă în portul Odesa nu cuteză să mai meargă acolo, din teama de sânge şi împuşcături. Vasul era ticsit de... jobene, cu toatele în cutii de lemn. Dar cui să mai vinzi jobene, când la putere urcau bolşevicii, care purtau doar şepci? Fabricantul britanic, înspăimântat de taxele de magazie de la Constanţa, preferă să le scoată la licitaţie pe mai nimic. Oamenii Tribunalului făcură strigarea... la cârciuma Furnogea, iar primii care profitară de chilipir pentru a fermeca, electoral, plebea fură primarul, politicienii şi cei din capul comunităţilor etnice. Însă la aşa preţuri de nimic, până şi măturătorii ajunseră peste noapte să arate a boieri sau burghezi, chiar dacă nu ştiau boabă  de carte. Începură să-şi procure care mai de care şi redingote mai de Doamne-ajută din Târgul de pureci sau cerşite pe la înmormântările unor domni bine, şi luară aminte ca să se poarte şi ei aşijderea la bunele maniere ale străinilor de la Uzina electrică, cari se întorseseră îndărăt de la Armistiţiu. Din nefericire, femeile nu puteau purta joben, astfel încât numai golanii avură parte de a intra, chiar şi numai de formă, în capitalism, ţinându-și muierile în pestelcă şi capot din molton şi pâslari sau şoşoni.

Nepăsătoare la capitalism, subreta Svetlana înhăţă găinile (Sofia nu văzu aceasta) şi îl convocă pe domnul Isidor pentru şapte seara.

95/ Tribul Onieda... a declarat război Germaniei!

Prea buna soră Clothilde, Inimoasa franţuzoaică, refuzase să se retragă, împreună cu ceilalţi membri ai misiunilor militare şi medicale – franceză, britanică, italiană, americană, aşa cum o obligase şi pe ea semnarea Armistiţiului blestemat!  Acum, tânăra franţuzoaică cercetă din salon în salon şi întrebarea ei fusese învăţată pe de rost  şi repetată pe româneşte de un felcer bătrân: „Ştia careva limba engleză?” Dar de ce tocmai  engleză, se lămuri  aproape refăcutul pacient român Sergiu Delara, după ce în încăpere fu introdus uriaşul – şi ţinut acolo la intrare, în curent, adică, departe de microbi, iară sublocotenentului i se înfăşură bine un prosop în jurul nasului şi al gurii, ca să nu împrăştie cumva resturi din boala sa. Ba prosopul acela îi şi permitea tânărului să pretindă că nu vorbeşte el prost, ci că pânza îi mai înăbuşă din înţelesurile tălmăcirii. Oricum, nici oaspetele, omul acela cu  pielea ca arsă, cum nu este pe la noi nici după arat, nu vorbea prea bine limba ţării sale. Delara o rupea chiar binişor englezeşte, cu toate că ghicise acea limbă... din gazetele americane primite de patronii de la Hipodromul din Brăila, prin abonament. Cât timp muncise acolo, la vreme de pace, tânărul fusese cucerit de numele exotice ale cailor, nume româneşti, însă şi englezeşti, mai la modă. Astfel încât şi acum, vorbind cu acest Mikka, indian american din marele trib Onondaga – „Păzitorii focului”, ajutându-se şi de gesturi, românul crezu că a înţeles cât de cât ce căuta indianul acela la noi. Sergiu îşi aminti pe loc şi că citise într-un ziar mai vechi, cu care se împodobise aici un raft gol, despre fapta de necrezut: în primăvară, nu numai SUA, dar şi triburile Onieda şi Onondaga declaraseră, de capul lor... război Germaniei! Aflase acolo, cu surprindere, despre voluntarii plecaţi spre Europa alături de soldaţii „Unchiului Sam”, voluntari chiar din rândul indienilor, fraţi de-ai lui Winnetou cel din cărţi, care nici măcar nu erau recunoscuţi de ţara lor drept cetăţeni americani! Războinicii, fără feţe vopsite şi pene în păr, ajunseseră pe vechiul continent, alături de şaisprezece indience americance care au slujit în U.S. Army Nurse Corps. Bine-bine, au venit ei pââână la Europa, dar ce dracu´ căutau ăştia tocmai pe la noi? Tânărul Mikka, numit „Cel-ce-ridică-praful-în-urmă”, mai avea un singur braţ, cel stâng, restul rămânând în Rusia, unde îl surprinsese vestea că Misiunea militară americană se retrăsese. Împreună cu tovarăşul său „Săgeată-trează”, fuseseră fugăriţi prin taiga de către bolşevici.

În foto, voluntari amerindieni în Europa Primului Război Mondial (fotografie promovată de tribul Navajo pe site-ul nativeamericannetroots.net)

96/ Mikka luptă şi cu o singură mână, numai duşmani să fie destui!

Sora medicală franceză era îngrijorată pentru ciotul de mână ce se iţea prin mâneca atârnată, sfâşiată şi pătată de sânge închegat. "Winyan", se adresă, hotărât, indianul către sora de caritate Clothilde, folosind cuvântul indian pentru "Femeie": el era bărbat şi ştia singur cum să se poarte cu ciotul lui! Restul fusese îngropat de o bătrână, poate tânără, în pământ rusesc... Căsăpit de bolşevici în vagonul trenului aflat în fugă prin nesfârşita stepă, războinicul reuşise să scape, sărind din trenul aflat în mişcare. Îl ajutase marele Manitu şi nu se zdrobise. Marele spirit, Aashaa Monetoo, cel ce a dăruit pământ triburilor, avea acum grijă să nu îi putrezescă ciotul de mână. Şi Mikka nu murise nici croindu-şi apoi drum prin nămeţii înalţi cât coliba sa de acasă, îşi făcuse drum cale de peste o sută de leghe, fără să doarmă ori să mănânce!

Războinicul Mikka, numit "Cel-ce-ridică-praful-în-urmă", nu avea voie să ucidă duşmani în America de care albii cei vechi îi dezmoşteniseră pe vechii indieni, aruncaţi acum în rezervaţii sterpe, fără păşuni, fără bizoni. Aici, mai fusese rost să înveţe cum să ucidă albi, dar uite că se termină şi războiul ăsta al albilor cu albii! Mikka avusese mare noroc atunci când, cu simţurile sale de lup, simţise firicelul acela de fum. Bătuse la uşa unei izbe îngropate bine sub troiene şi avusese norocul să i se şi deschidă uşiţa scundă, ca pentru pitici. El se strecurase cu mare greutate înăuntru, într-un întuneric în care abia pâlpâiau câteva cruci vechi puse în foc. Gazda, o rusoaică sărmană, Liuba, o femeie fără vârstă sub sumedenia de broboade, poate o babă, poate o fetică, îi salvase atunci viaţa cu prişniţe şi fierturi din ierburi amare, precum făceau şi vracii indieni de acasă. Nu, "starukha" aia nu îi putuse da şi de mâncare... Şi nimic altceva decât zăpadă topită la focul în stingere, în schimb, îi desprinse ca lumea braţul tăiat, ce atârna încă, povară din umăr, agăţat în aţele vestonului militar american, terfelit de bolşevici. Femeia folosind un cosor pentru jugănit porcii (la vremea când mai erau porci pe lume) şi o furculiţă rămasă cu un singur dinte, şi acela prea mult pentru o masă goală. Ei, avea ea pregătit şi un cuţit bine ascuţit, chiar un stilet de burjui, însă acesta trebuia ţinut, precaut, prins în taină pe picior, pe dedesubt, să nu-l vadă el... Deprins să sufere durerea fără un geamăt, indianul chiar nu simţise nimic: amorţit de frig, parcă i s-ar fi dat cu milosul cloroform!

97/ Delara află că Regina va fi apărată de... pieile-roşii!

Sublocotenentul Sergiu Delara, cel care vorbea doar engleza... hipică, cea din reviste englezeşti, avea să afle că războinicul Mikka, indianul american, avea de îndeplinit  o misiune cu totul şi cu totul specială în această bucăţică de Românie ce ne mai rămăsese, necucerită încă de duşmani. Graţie porumbeilor călători indieni care sburaseră înapoi peste Europa şi trecuseră Atlanticul odihnindu-se pe vergile transatlaticelor uriaşe, căpetenia tribului aflase de la pieile-roşii plecate voluntar pe frontul european că pe acolo, undeva într-un loc necunoscut, mitic, peste Marea-cea-mare, într-o ţară mică, dar care, întocmai ca şi tribul său, declarase război uriaşei armate Germane, lupta o căpetenie neînfricată, care, deşi era o firavă Winyan, adică femeie, nu se temuse o clipă măcar, înfruntând bombardamentele din prima linie a frontului, nu se ferise nici să atingă răniţii greu de privit, cu braţe şi picioare amputate şi cu feţe brăzdate. Nu evitase ca să îi atingă nici măcar pe cei bolnavi de tifos! Grija căpeteniei era pentru acest rar oştean viteaz – Regina Maria a României, care ştia să bată din picioruş surâzând, călărea mai bine ca un bărbat şi conducea discret din umbră pe orgolioşii bărbaţi conducători ai destinelor noastre. Despre care contele de Saint Aulaire, ministrul plenipotenţiar al Republicii Franceze la Bucureşti apoi, în bejenie, la Iaşi, declara – şi cuvintele acelea spuneau totul: „Există un singur bărbat la Palat şi acela este Regina”.

Regina Marie, ca șef de... trib Sioux (foto „România liberă”)

Regina unei ţări pe care ea o visase întregită şi fusese pe cale să dispară, un pământ însângerat, rupt în bucăţi, o ţară părăsită de marele aliat rus, singurul colos militar în care Aliaţii îşi puseseră toată încrederea victoriei finale. Iar generalul Sarail, comandantul de la Salonic, nu asigurase Armatei Române sprijinul militar convenit! Bine că socialistul fusese destituit, incompetentul, acum, în septembrie! România, o ţară care intrase în război  tocmai pentru ca inamicul să îşi retragă şi la noi o parte din trupe de pe frontul central european... Acum, căpetenia mândrei Națiuni Onondaga, adică a „Poporului Casei celei Lungi”, cea care declarase de capul ei război Germaniei neînvinse, poruncise ca doi dintre războinici de încredere să caute România aia, orice şi oriunde ar fi aceasta, şi să asigure pază reginei noastre, zi şi noapte! Căpetenia, care primise veşti de la soldaţii săi voluntari în Europa prin porumbei călători, nu trimisese însă și el porumbei cu veştile proaste, cu ce se întâmpla fraţilor rămaşi acasă!

98/ Porumbeii călători zboară doar spre, nu dinspre America...

Căpetenia tribului Onondaga nu a vrut să le strice inima războinicilor săi care se oferiseră voluntari într-un război ce nu era al lor, ci al străinilor de peste Ocean, din locuri despre care nu aflaseră şi crezuseră la început că erau decât tărâmuri inventate de ziarele guvernului. Însă mulţi dintre cei umiliţi, lipsiţi cu totul de muncă ori cu slujbe la negru speraseră că numai aşa, dovedindu-şi loialitatea faţă de regimul albilor care, de două veacuri încoace, le răpiseră plaiurile de vânătoare, bizonii, mustangii, râurile cu peşti şi păşunile întinse, vor primi în sfârşit cetăţenia americană. Ca să fie consideraţi şi ei oameni! Însă acasă, în State, în tot acest timp de lupte în Europa, la cererea marilor  cultivatori, în special de sfeclă de zahăr - soldaţii având atâta nevoie de zahăr pentru ceaiul trupei, în lipsa cărnii sau a pâinii *1), Guvernul SUA acceptase ca moşierii să se extindă şi mai mult peste pământurile indienilor americani, stăpânitorii de milenii ai Americii, acum dezmoşteniţi! Căpetenia primea veşti din Europa, privitor la mersul oamenilor săi. Însă nu, nu trimitea înapoi porumbei cu veştile proaste... Spre deosebire de tribul Onondaga, România a fost neutră doi ani, aşteptând decizia Italiei, în timp ce românii clamau apăsat că vor în război, alături de Aliaţi. În realitate, slab pregătiţi de război, noi ofeream doar pământul necesar luptelor şi un sprijin militar cât-de-cât. Americanii şi englezii ofereau arme ruşilor, iar aceştia aduceau de fapt grosul cărnii de tun: un milion de militari ruşi numai în Moldova! Ruşii părăseau acum frontul. Dezastrul începuse însă din ´916, atunci când  incompetentul general Sarail, comandantul de la Salonic al Armatei franceze, nu fusese în stare să asigure Balcanilor, Armatei Române şi suţinătorilor francezi, sprijinul militar convenit! Urmase, devastator, dezastrul de la Turtucaia... Bine că socialistul ăsta de Sarail fusese în sfârşit destituit, măcar acum, în septembre! România, o ţară care intrase în război  tocmai pentru ca inamicul să îşi retragă şi spre noi o parte din trupe de pe frontul central european, era acum forţată să piară sau să reziste...

* 1) Şi în Al Doilea Război Mondial, mercantil, nu patriotic, moşierii îşi puteau scuti de front progeniturile, dacă ei cultivau un hectar cu sfeclă de zahăr, necesar ceaiului trupelor - am aflat de la regretatul col. Gh. Balaban, erou de război

În foto, amerindieni din tribul Cheyene (foto: Enciclopedia Britannica)

99/ Când două rase se adulmecă, cu precauţie...

Tiraliori sau cercetaşi, singurateci, perfecţi în orientare şi în citirea urmelor, pieile-roşii îşi dovediseră importanţa pe câmpurile de luptă ale Europei însângerate! Acum, căpetenia mândrei Națiuni Onondaga, adică a „Poporului Casei celei Lungi”, cea care declarase de capul ei război Germaniei până acum rareori învinse,  poruncise către doi dintre războinicii de încredere să caute România aia, orice şi oriunde ar fi aceasta, şi să asigure pază reginei noastre, zi şi noapte! Cum s-ar fi descurcat însă noaptea războinicul Săgeată Neadormită, care fusese surprins tocmai...  în somn de acei sălbateci bolşevici şi hăcuit?! * 1)

Aşa că doar un singur războinic va veghea ca nici măcar umbra unei săbii să nu atingă fruntea reginei unei ţări pe care ea o visase întregită şi care acum este pe cale să dispară, cotropită. Tânăra Sofia, care intrase între timp în rezerva de spital şi trăgea cu urechea, mirosi înspre indian şi el adulmecă înspre ea: nu, nu era vreun pericol! Cei doi nu aveau nevoie de vorbe ca să se audă... Oarba nu intră în discuţie şi nu le povesti ceea ce aflase acum câteva zile despre nedreptăţile făcute indienilor. Erau noutăţi chiar de la generalul Billinghton, şeful Misiunii Militare Britanice în România, care trecuse acum prin Galaţiul eroic înainte de a părăsi teritoriul românesc. El îi povestise despre lagărele pentru americanii de origine niponă şi despre nedreptăţile care li se făceau şi acasă în State, şi pe front, negrilor şi pieilor roşii. Tânăra îl întâlnise pe tânărul de 35 de ani din Dorset atunci când îl însoţise pe domnul doctor Carnabel acasă la inginerul Victor Milicu, şeful Atelierelor CFR, cel care refuzase, cu toţi oamenii lui, să se refugieze la Iaşi. Britanicii au fost uimiţi să vadă cum muncesc gălăţenii sub bombe!

1) Propunerea de a asigura o gardă de doi indieni americani pentru Regina Maria este una reală, însă a venit abia în timpul turneului american, din anul 1926, al reginei. Şi aceasta venise, în realitate, nu de la tribul amerindian Onondaga, ci din partea şefului de trib apaş Sioux Red Tomahawk (adică, toporişcă roşie; roşie de sânge, desigur). În tinereţe, ca sergent în Poliţia oamenilor albi, chiar el îl împușcase pe marele conducător indian Sitting Bull, devenit prea popular. Am preferat să folosesc o licenţă literară, invocând în locul Sioux, cel din romanul lui Karl May, numele unui trib care, într-adevăr, a declarat război colosului militar german!

100/ Scrisoare de dragoste, începută... pentru alta

Războinicul Mikka părăsise rezerva de spital în care zăcea sublocotenentul Sergiu Delara. Indianul fusese dus la pansat. Sergiu se foi, ca să ascundă sub pernă scrisoarea pe care o începuse de dimineaţă. Chiar dacă domnişoara Sofia nu o putea vedea, o putea... auzi. Pentru prima oară, tânărul îndrăznea să îi scrie şi să îşi dezvăluie măcar o parte din sentimentele lui către ea, scrise cu cât mai mare decenţă... desigur, nu va avea poate niciodată destul curaj cât să îi înmâneze scrisoarea (să zicem) de dragoste, ori măcar să i-o trimită printr-un soldat. Caraghios era şi faptul că, pe lipsa aceasta de hârtie - sublocotenentul mai luase hârtie de scris, cât timp fusese valid, din biroul comandorului Rizea - el scria acum pe o scrisoare pe care o începuse iniţial pentru pupăza de Magda, nevastă-sa care îi punea coarne acasă la Craiova. Din politeţe, bărbatul începuse cu „Ma chérie” ca să răspundă, din politeţe şi... din jenă, ultimei ei misive, înfocată şi, desigur, mincinoasă, pe cât de mieroasă apărea. Acum, continuase mărturisind Sofiei că „ochii mei s-au bucurat să vă admire atunce, la cinematograful în flăcări”... Dar oare „Ma chérie” nu era ceva prea intim pentru femeia căreia nu îi adresase vreodată vorbe dulci? Se concentră acum pe prezenţa ei concretă, el începând să povestească, prin apropouri, că „un prieten al său” se înamorase şi că avea gânduri foarte serioase cu buna domnişoară şi că...

My daughter Elizabeth, de Frank Weston Benson

„Vă caută o doamnă. Soţia dumnetale” - îl anunţă infirmiera, care intră cu oala de noapte curată. Chiar dacă Sophie nu putea vedea oala de noapte, el se fâstâci, se înroşi, iar fata, nu ştiu cum, îl simţi cu percepţiile ei secrete, cum roşeşte. Abia atunci Serge descoperi, cu jenă, că duşmanca lui, căreia nici nu îndrăznise ca să îi mărturisească, franc, că el „ştie”, da, că ea îl înşelase. Şi încă, vezi bine, cu cel mai bun prieten al lui! Acum, inamicul pica tocmai în momentul în care el începuse „patrularea de recunoaştere” înainte de atacul final al „redutei” Sophie! Era ca şi cum, în timp ce oştenii porneau la atac, cu stindardul fluturând şi cu pieptul oferit gloanţelor, căpitanul i-ar fi oprit, ordonându-le să... se înhame la căratul unor marmite cu supă chioară!

Doamna Magdalena Delara, împopoţonată şi îmbujorată de frigul Crăciunului, intră val-vârtej în rezervă, aruncând oarbei, cu coada ochiului, o privire nepăsătoare: fata aceasta modest îmbrăcată, care îşi ţinea strânse pleopele, nu ştia Magda din ce cauză anume, nu prezenta niciun pericol pentru soţul oficial. „Oh, mon chéri!” - strigă dumneaei şi se aplecă şi aproape că îşi sărută bărbatul pe frunte, gâlgâind un râs drăgălaş, inocent ca de fată mare...

101/ „Magdaleno, spune-mi drept” - dintr-un cântec de mahala

Infirmiera sări ca arsă şi o îndepărtă hotărât pe madame Magdalena: „Doamnî, hai cî ni nenoroceşti pi tăţi! Sărutul depus pe fruntea bolnavului încă bănuit de prezenţa aripei bolii atât de contagioasă - chiar dacă soţia cu acte a domnului sublocotenent Sergiu Delara mai mult se sclifosise - mimase atingerea. Infirmiera îi dăduse, atunci când hanţuşca intrase val-vârtej în pavilionul de contagioşi, o mască căptuşită cu tifon, dar vizitatoarea pretinse apoi că nu i se explicase şi ce să facă cu ea. Oricum, tare o mai îngreţoşase pe cucoană mirosul ăla de fenol, stropit cu dărnicie peste tifon. Dar să zicem bogdaprosti, căci şi aşa, de când, odată cu Armistiţiul, Misiunea Sanitară Franceză se retrăsese din România, se isprăviseră şi măştile de protecţie medicale, aşa că personalul nostru se încăpăţâna să le fiarbă periodic pe cele vechi. Dar ce-ar fi zis cucoana, dacă i s-ar fi oferit, în locul acestei măşti aduse de medicii francezi, o mască din aceea canadiană, contra gazelor de luptă? În aprilie 1915, la Ypres, când aruncaseră în aer peste 160 tone de clor, armata germană folosise clorul gazos împotriva trupelor franceze, apoi începuseră să fabrice gaze toxice şi francezii. Nemţii dăduseră cu gaze de luptă, inclusiv pe frontul românesc, la Mărăşti şi la Oituz! Măşti de gaze purtaseră chiar şi animalele - caii de luptă sau câinii cercetaşi, iar acasă, până şi copiii. Ca să se apere de efectul mortal al clorului gazos, armata canadiană a inventat masca de pânză îmbibată în... urină, căci amoniacul neutralizează clorul.

Sofia se ridică discret şi, dacă nu ar fi purtat şi ea mască, Sergiu i-ar fi văzut zâmbetul amuzat. Ieşi fără zgomot, lăsându-i pe cei doi soţi în paza infirmierei. Bărbaţi! Cât se străduise Delara să-i facă ei curte, Sofia crezuse că doar gentileţea şi emoţiile îl împiedecase să o ceară, dar acum afla că el era însurat, bine-merci, la Craiova!

Sergiu se temuse că, odată cu ruşinosul Armistiţiu impus, Magdalena va profita să îi vină pe cap la Galaţi şi uite că avusese dreptate să se teamă! „Închide puţin ochii”, o rugă el. Ea se supuse, nemulţumită. Da, cu ochii închişi, nevastă-sa nu degaja bunătatea, sub masca hotărârii, a Sofiei. Da, o va ruga în genunchi pe Sofia să îl ierte. Şi va divorţa, va divorţa cu orice preţ! Avea acum să o rănească însă. „Am a-ţi comunica ceva, aşa că stai te rog pe scaunul de colo. Infirmiera se ridică cu dezgust, privind cu nervi spre mosafiră, eliberând scaunul pe care îl folosise şi Sophie.

Şi copiii, şi animalele purtau măşti de gaze (foto BBC)

102/ Sergiu se dă de trei ori peste cap, ca să pară smeu!

"Nu vii direct de la Craiova, madame", spuse Sergiu, parcă fără reproş. "Nu, am oprit o zi-două la părinţi, la Brăila"/ "La Brăila?!"/ "Da, la Brăila, că tot trece trenul prin Brăila, nu am cum ocoli gara". Ea zâmbi, mândră pentru remarca ei inteligentă. Îşi aminti: "Salutări de la maman şi de la papa!"/ "Aha", spuse el. "Dar... mama mea ce spunea?"/ "Mama dumitale?"/ "Da, mama mea - mi-a transmis ceva, ori...?"/ "Oh, nu - îşi ţuguie ea, nevinovat, buzişoarele - că eu am plecat intempestiv, altfel pierdeam trenul încoace...". Sergiu se uită parcă şi cu milă la femeia care îl înşelase atât de umilitor. Nu, nu îi va cere ei socoteală, dar o va şoca!

"Cum să-ţi explic ca să pricepi? Când eşti prea aproape de ramă, nu poţi admira tabloul, trebuie să te depărtezi ca să vezi măiestria", zise el. "Ce tablou, de când Doamne iartă-mă te pricepi dumneata şi la cele tablouri?!"/ "Dar comparam lucrurile", continuă el. "Tot aşa, după un an şi jumătate de despărțire, văz acuma altfel lucrurile...".

"Ce mai tura-vura - se ridică el în capul oaselor - depărtarea mi-a limpezit sentimentele pe care LE-AM NUTRIT pentru tine, mi-am dat seama că eu nu prea sunt de năsucul tău cel frumos..." / "Întâi tabloul, acum nasul... ia-o de-a dreptu´!"/ "Ştii, dac-aş fi pierit în tranşee sau în vreun atac, n-aş fi avut norocul de-a fi cunoscut dragostea! Acum, o găsii! Vezi dragă, trebuie să-ţi spui că de fapt nu am nutrit cu adevărat amor pentru tine, a fost doar o pornire bărbătească, că tu eşti, o-ho-ho, atractivă pentru orice bărbat - iartă-mă că ţi-o mărturisesc aşa, dar cine ştie cât vom mai apuca să trăim!". Ea se ridică, tropotind, fără să se sinchisească de privirile dispreţuitoare ale infirmierei care îi păzea - femeie simplă, care, desigur, nu mai fusese martoră unor asemenea scene!

"Magdaleno, eu îţi redau libertatea: dacă vrei, poţi deschide şi divorţ. Discret, să nu te vorbească lumea... Din partea mea, poţi să le zici chiar şi c-am căzut pe front". Ea dădu binişor înapoi: "Da´ cu ce anume te-am ofensat, mon cheri?". El zâmbi ca un înger: "Nu, tu eşti imaculată - eu sunt cel ce-am greşit, dară nu am încotro: tare m-am înamorat de altcineva şi voi a mă recăsători! Corpul tău, cu atâtea rochiţe cu volănaşe, m-a indus  în eroare, m-a făcut să cred că era amor... Păcat că nu ţi-am spus mai din vreme. Ei, pune-mă şi tu la blestem, n-ai decât! Ea rămase cu gura căscată: "Şi de cine te-ai înamorat, măi musiu?!". Aparent spăşit, el îi preciză: "De fapt, m-am îndrăgostit nu de una, ci de două persoane. Să văz la care mă hotărăsc..."

103/ Sofia iartă...

O vreme, sublocotenentul Delara nu mai ştiu nimic nici de Magdalena, încă soţia sa, dar nici despre domnişoara Sofia. Virgil Panduru, bunul prieten de la Manutanţă, îl vizită pe Sergiu doar o singură dată în spital - avusese multe efecte de împărţit soldaţilor, de distribuit orez, ţigări, gaz şi mălai, o mulţime de treabă. Fetiţa aceea, Măriuca, adusese celor internaţi trandafiri din hârtie. O dată, soldatul State Costache îi aduse o batistă cu bomboane şi îi prezentă un prieten - pe Heinrich Kuller, un evreu cu casa pe lângă sinagoga Chesed sel Emes. În Ajun, îi vizitase părintele Petrea, şi el erou de război. Preotul, care ogoise mulţi orfani de război, dar şi întorsese la luptă un pluton înspăimântat de duşman, apucase chiar el arma şi îi făcuse pe soldaţii fugari să învingă. Altă dată, preotul gălăţean îl ajutase pe părintele Alexe Mateevici, cel care ne scrisese nemuritorul poem „Limba noastră” în tranşeele de la Mărăşeşti, să strângă cărticele în limba română pentru copiiii basarabeni săraci. Apelul publicat de domnul Ion Burbea în ziarul „Înainte GALAŢII-NOI” dăduse roade: se adunase un sac mare de cărţi!

Greu este însă ca să vină Crăciunul peste tine şi să zaci singur în spital! Bine măcar că boala părea să îl părăsească pe sublocotenent. Sergiu recitise până ce aproape că rupsese singura carte pe care o avea şi o ascundea sub pernă: „Roşu şi negru”, de Stendhal. Citea acolo despre povestea ambiţiosului Julien Sorel, care o sedusese pe doamna de Renal, soţia primarului, şi se gândea că el nu reuşise să o uimească nicidecum pe Sophie...

În dimineaţa de Crăciun, micuţa Măriuca trecu pe la câţiva bolnavi din spital şi le împărţi câteva felii de pâine unse cu untură. Atât!

A doua zi după Crăciun, iată însă că medicinista oarbă intră şi în rezerva lui de spital. Îndată, tânăra o trimise afară pe subreta Svetlana, care o condusese până la spital, iar infirmiera, cari avea şi pe alţi bolnavi în grijă, îi lăsă singuri: în fond, medicinista era aproape medic şi învăţase oricum mai multe despre boale şi bolnavi decât putea cunoaşte o biată infirmieră.

„Şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, murmură Sofia citatul din evanghelistul Matei. Sublocotenentul se ruşină, dar era decis să nu îi mărturisească fetei că ceruse divorţul. Şi aşa, nu se ştie cât va mai dura Armistiţiul - poate că el, odată vindecat, va cădea în luptă, de ce s-o mai încurce, să o facă fericită, după puterile lui, şi imediat... văduvă?

104/ Două mănuşi, nouă degete de lână

Adevărul este că medicul rus o vizitase pe Sofia şi, oficial, pe distinsa familie Carnabel, chiar cu o seară înainte. Contele refuza să se întoarcă în Rusia şi mai rămânea la Galaţi, alături de foştii aliaţi, dându-i o mână de ajutor doctorului Carnabel. Însă răniţii se cam împuţinaseră, mulţi părăsiseră în cârje sau pe picioarele lor patul de spital. Rămăseseră câteva cazuri de degerături, de pelagră - boala foametei, sau suspecţii de tifos. A, mai venise unul cu ţeasta crăpată, însă trebuşoara fusese executată cu un făcăleţ, la nervi, chiar de nevasta aceluia...

Rusul rămăsese câteva minute bune alături de Sofia nesupravegheată, însă nu mai încercă să îi facă avansuri fetei, cum se aşteptase ea, ci doar i se plânse că nu mai avea nicio veste de la logodnica lui din Sankt Petersburg. Toanta de Svetlana intrase apoi cu o tavă - goală - şi înţelese pe dos scena, că domnul conte tocmai încerca să îi facă puţină curte medicinistei. Aşa că servitoarea se strădui să fie dezagreabilă. Când rusul plecă, îi şopti fetei: „Coniţî, lasî-l draşilor pe ăsta, că nu mai îi conti!” „Cum nu mai e conte?” - se amuză tânăra. „Păăăi, în Rusia bolşevişii au luat moşiile conţilor şi acolo undi i-o prins, i-o şi împuşcat: rusu aista al nostru nu mai ie adicî o partidî bunî!” Sophie aprecie bunele intenţii ale basarabencei, dar zâmbi.

Domnul Carnabel, care preţuia talentul medicului rus, pregătise sub bradul împodobit, însă fără pacheţele, o cutie cu o pereche de mănuşi din lână, împletite, culmea, chiar de Svetlana şi care, cu toate că nu erau de la Paris, îi vor ţine cald aliatului domnului doctor.

Acum, că tot abia trecuse Crăciunul, Sophie adusese şi lui Serge o pereche de mănuşi împletite. Svetlana nu mai avusese fir ca să termine şi degetul mic de la mâna stângă, care părea amputată, însă intenţia contează, nu-i aşa?

La intrarea ei, sublocotenentul pusese deoparte o scrisoare. După miros, tânăra simţi de la distanţă că nu era o misivă parfumată de damă, însă ce treabă avea ea? O înduioşa însă felul copilăresc cu care tânărul îşi ascundea acum sentimentele faţă de ea. La astfel de vremuri lipsite de bărbaţi şi lipsite de toate, trebuia să se mulţumească şi cu resturile: că el privea adică, adânc, spre ea... Ea, o oarbă, nu-i aşa, nu mai putea spera un sprijin de la un alt bărbat care să o iubească, dar omagiile sunt mereu primite cu bucurie de către orice femeie.

105/ Şi bărbaţii mai plâng, însă nu pe front...

Fusese primul Crăciun pe care îl îndurase de unul singur, într-o rezervă de spital rece, prin pereţii căreia răzbăteau gemetele internaţilor ce aveau dureri prea mari chiar şi sub morfină. Acum, odată cu Sophie, se întâmplă ca în acea încăpere tristă să se strecoare pe sub uşă, odată cu frigul, şi o rază, o singură rază de soare, strecurată nu ştiu cum pe acolo. Trecuseră două săptămâni în care tânărul sublocotenent n-o mai văzuse pe fată şi începuse chiar să creadă că ea nu va mai veni niciodată. Şi ea se gândise dacă se cuvenea să mai treacă pe la spital după ce ea dăduse ochii – vorba vine – cu Magdalena. Apoi, când Sveltlana îi povesti în felul ei cum Sergiu îşi „concediase” consoarta, parcă, şi mai mult, n-ar fi fost cuminte pentru o fată necăsătorită să vorbească faţă în faţă cu un bărbat ca şi becher – angajat, adică, în plină desangajare matrimonială. Dar nu putea să viziteze alţi bolnavi şi să îl ocolească numai pe unul anume, nu?

Acum, Serge o privea fascinat şi el avea avantajul unei priviri perfecte. Dar oare să îi spună că s-a despărţit de Magdalena „lui”, de Magdalena „lor”? Mai bine, lasă, mai amână, până la vreo faptă a lui de vitejie. El luptase cu mult curaj la Mărăşeşti, însă cu frumoasa şi dârza Sofia, superioară, din păcate, inteligenţei, umorului său de bărbat, nu avea curaj să lupte. Las´, domnule, pe mai târziu! Măcar până vor da din nou florile într-o ţară atât de pârjolită de război...

„Ei, ceva veşti de acasă? Ori... de la rudele din Brăila?” – îl înţepă ea, însă aşa, mai moale, spera ea. A dracului Svetlana: aflase şi purtase vorba! El se înroşi, dar nu arătă din glas vreo tulburare. „Nu, e doar o scrisoare de la un camarad de arme, bun amic. Din ditai aghiotantul colonelului Scarlat Demetriad a ajuns ca să sufere, bietul, în prizonierat!”  „Unde?” „Lângă oraşul Daboj, În Serbia cucerită de austro-ungari, în lagărul de la Sopronyek. Nu ştiu cum de-mi parveni scrisoarea atâta de repede! Avui noroc. Dar ce scrie el aici, ce scrie...”  Fata se înduioşă, nu ştiu cum,  la glasul său: „Plângi, domnule sublocotenent?” Ea îi auzea picăturile căzând pe foaia de hârtie acoperită cu cerneală din ghindă. „Sărmanul Nicu nu are voie să scrie astfel de lucruri, însă au murit acolo peste zece mii de prizonieri, mai ales din cauza malnutriției și a condițiilor sanitare de nedescris. Aflai la sigur toate aceste!”

Mademoiselle Sophie îl rugă frumos ca să cetească cu glas tare. Iar monsieur Serge ceti încet, gâtuit.

În imagine, prizonieri, însă nu români în lagărele Puterilor Centrale, ci prizonieri „Centrali” lângă infirmeria din Răcăciuni - Foto Radio Europa Liberă Moldova

106/ O linguriţă de suflet ţine loc şi de miere

El o întrebă cum petrecuse ea Crăciunul. „Singură... Răsfoind cărţi”, spuse oarba. Fata voi a cunoaşte şi cum petrecuse el, cu ce... domnişoare - îi aruncă în glumă, cam nepotrivit. „A, stătui de tot singur, dar aşa putui a gândi, liniştit... Iară de vizitat, mă vizită doar un prieten, tot oltean şi el, căpitanul Virgil Panduru de la Manutanţă. Şi... o fetiţă tare slăbuţă, ce a bântuit în Ajun prin mai toate saloanele. Avea o gamelă cu ceai amar de gălbenele şi mai toţi o refuzară. Eu nu îndrăznii, chiar m-am prefăcut că ierea bun. Desigur, ca noi toţi, nu avea zahăr. Însă ea a amestecat mititica, ş-a tot amestecat, cu o linguriţă din argint... ”

Ca să nu se aşeze peste ei o tăcere stânjenitoare, Sofia îl rugă să îi cetească din scrisoarea foşnitoare. Asta, dacă nu era ceva prea intim, mde, ca între băieţi. Nu, nu era ceva intim. Era o scrisoare ce povestea despre un Crăciun petrecut mai târziu şi un An Nou cernit, însă pe neaşteptate luminat de bunătate. Tineri ce uciseseră, la ordin şi la nevoie, duşmani la fel de tineri şi la fel de hotărâţi, după ce ofiţerii lor, preoţii, părinţii, ziarele, le tot băgaseră în cap şi în inimi că numai ei au toată dreptatea de a apăsa pe trăgaci, ei bine, chiar ei aduseseră acum lumină din întunericul unui lagăr cu vreo 50.000 de prizonieri, în care se murea şi se murea zilnic pe capete, umplând câmpurile de cruci aliniate ca la armată, ca pentru trecerea în revistă...

Sophie întoarse obrazul către Serge, ascultând cu atenţie glasul  tremurat al sublocotenentului. „Pentru a doua oară am petrecut în captivitate zilele de Crăciun şi începutul noului an 1918”, ceti Sergiu Delara. „Nici de data asta, ele n-au putut să fie, pentru noi, prilej de petrecere şi de voie bună. În vederea sărbătorilor ne-am găsit încă o preocupare nouă, care ne-a cauzat o mare mulţumire sufletească. Am adunat o sumă de bani din care s-au cumpărat jucării şi îmbrăcăminte pentru copiii unor sârboaice (din Bosnia) întemniţate în alt lagăr apropiat. (...) Ele erau îmbrăcate în stambă zdrenţuită şi cu picioarele goale pe vreme de iarnă. Slabe şi cu obrazul supt de mizerie şi de suferinţi, stau mai mult pe afară decât în barăcile fără ferestre. Copiii - ofiliţi, goi şi murdari - se ţineau de fustele mamelor, plângând toată ziua de foame şi de frig. În fiecare zi vedeam, din lagărul nostru, spectacolul acesta sfâşietor de trist. De mila lor, am hotărât să facem pom de Crăciun pentru bieţii copii şi chiar să-i îmbrăcăm.”

107/ Bieţi copii, orbiţi de luminile inimii

Pentru că, pe patul său de spital, se grăbise să îmbrace mănuşile primite târziu ca dar de Crăciun, însă un cadou chiar de la Ea, sublocotenentul Sergiu Delara deschise acum cu greu scrisoarea prietenului său Nicu din prizonieratul la Sopronyek (*). Sophie şi Serge erau acum singuri, dar îi despărţeau un război şi o mare sfială. El vorbi încet, ca pentru sine: „Domnişoară, oare un bărbat cu inima ofilită de o trădare va avea vreodată dreptul la o altă dragoste, cinstită?” „Ceteşte, fii bun şi ceteşte-mi, domnule”, îi... ordonă tânăra, înroşindu-se abia vizibil. El continuă deci să cetească veştile din lagărul în care bieţii noştri prizonieri dăruiseră femeilor şi copiilor sârbi, copii şi femei prizonieri ca şi ei, lumina Crăciunului, cumpărând micuţilor străini daruri din puţinii bănuţi păstraţi în momentul capturării:

„În baraca noastră (care ne servea de sală de mâncare) s-au aranjat, pe mese, mai mulţi brazi împodobiţi cu lumânărele colorate şi cu jucării. Printre brazii împodobiţi erau aşezate pachete multe cu zahăr, ciocolată, ceai, pesmeţi şi cutii de conserve cu carne. Fiecare contribuisem cu prisosul din pachetele [Crucii Roşii] de la Geneva. Iar pentru îmbrăcămintea şi rufăria mamelor şi ale copiilor, cumpărasem o bună cantitate de barchet şi de americă, precum şi încălţăminte. Slujba religioasă făcută de preotul nostru (era în ajunul Anului nou, pe seară), ca şi cântările tradiţionale sau melodiile executate de cor şi de orchestră, toate au contribuit ca să ne dea iluzia unei adevărate sărbători din vremea bună.

Cine ar putea să descrie tabloul mişcător din clipa în care copilaşii – orbiţi de lumini şi copleşiţi de bucurie – întindeau mânuţele lor slabe şi murdare ca să apuce jucăriile, zahărul sau ciocolata?!…

Cine ar putea iarăşi să redea, prin vorbe, jalea de care au fost cuprinse mamele, când au văzut atâtea bunătăţi aduse pentru ele şi pentru copiii lor ?!…”   Şi Sofia lăcrimă, dintr-un colţ de ochi. El continuă: „Cel mai nenorocit om din lume este sigur că găseşte milă – la zile mari – oriunde ar întinde o mână de cerşetor. Femeile întemniţate acolo n-aveau nici unde şi nici de la cine să mai cerşească milă. Ele au găsit-o în sufletul altor năpăstuiți, fără ca să întindă mâna…”.

* Este, în realitate, o scrisoare trimisă din acel lagăr de către prizonierul de război român Nicolae Defelury, căpitan din Divizia de la Cerna, aghiotant al colonelului Scarlat Demetriad. Text din cartea sa „De pe front în captivitate. 1916-1918. Amintiri – Gânduri – Impresii, Craiova, 1940, din arhiva Muzeului Național de Istorie a României

Înmormântarea unui român în lagărul Krefeld - mulţi prizonieri au murit în lagăre! (foto Radio Europa Liberă Moldova)

108/ La cositul oaselor!

Cum se poate oare ca un bărbat ce luptase prin bătălii crunte să verse acum o lacrămă, cu emoţie femeiască, cetind despre nemaipomenita bunătate a bieţilor prizonieri de răsboi români, care dăduseră din prea puţinul lor salvat prin buzunare şi din ajutoarele primite de la Crucea Roşie, spre a lumina Crăciunul furat unor copii streini - copii sârbi şi mamele acelora? Altfel, om de curaj, doar că sublocotenentul nostru se sfiise să povestească domnişoarei cât de puţin din scenele crude la care fusese părtaş pe frontul din Triunghiul Morţii moldovenesc. La Mărăşeşti, ei lepădaseră mondirele şi atacaseră numai în cămaşă pe nemţi, la baionetă. Alături, un regiment aliat rusesc începuse ca să tragă în austro-ungari. Vorba vine austro-ungari, căci multe plutoane erau alcătuite din români transilvăneni, luaţi cu japca la oaste, ca să căsăpească soldaţi în Galiţia ori Franţa, ori acum, în Moldova fraţilor români, pe soldaţii Antantei noastre... Sergiu nu văzuse atunce mai nimic în faţa sa, doar nişte umbre tremurătoare - tot băieţi tineri, nemţi încorporaţi pentru înfrângerea „duşmanilor patriei”. Îngroziţi, nemţii priveau la fantomele în alb ale românilor care atacau în iureş, „friţii” rămăseseră ca paralizaţi. Lui Sergiu Delara, sudoarea îi umpluse ochii şi în zăduful acela din luna lui Cuptor a anului trecut, el strângea în mâini puşca sa Mosin-Nagant, cu baioneta pusă. O şpangă de mai bine de 40 de centimetri, în stare să străbată nu unul, ci chiar două trupuri odată.

În foto, bătălie la Mărăşești

În spatele sublocotenentului, soldatul Uşurelu ar fi putut trage în orice moment în superiorul său: scăpase o dată la popota soldaţilor că ofiţerii buni sunt „doar ăia morţi-bine”. Mardeiaş de Bucureşti, unul dintre „apaşii” unui bandit de Ferentari, Uşurelu acesta fusese luat forţat la oaste şi aici, pe front, criminalul nu găsi niciun gust „vânătorii” la grămadă, în care nu ştii dacă glonţul tău ori al altuia au trecut prin ţinta vie, iară dibaciul cuţit ascuns la ciorap era înlocuit cu o nevolnică baionetă... Delara se putea aştepta oricând la un glonţ în spate, însă ce mai conta? Dară el avea privirea aţintită doar la o singură siluetă din faţa sa, care înainta, de una singură, precum o pană din lemn care despica lemnul. Era unul Popescu, soldat Ignat Popescu, unul dintre miile de Popescu din România. De altfel, un băiat timid, tăcut, din alt regiment, cu cari Sergiu nici nu stătuse măcar de vorbă. Acum, fără să ţie cont de sgomotele trompetei ce ordona retragerea, el continua să înainteze printre nemţii uimiţi, fandând regulat, cu mişcările cumpătate ale unui cosaş ce nu vrea să ostenească înainte de a-şi cosi tot lotul.

109/ Un soţ model. Model... de război

"Ei, dacă tot am pierdut noi alianţa cu ruşii, ori ei cu noi, aliaţi cari ne-au lăsat acum de izbelişte, nu ne mai putem baza pe domnul conte Dmitr Korzosky că ar fi o partidă", gândi cu voce tare doamna Carnabel. "Aşa că poate O DĂM pe Sofia dupe acest băiat. Se vede bine că o place... Uite, şi acum e la spital la el...". "Domnu´ conti ari o devuşka la Petărsburg!". "Adică, ibovnică ori mai rău, logodnică?" - se amuză doamna. "Ăi? Păi, cum adecă să ie rusu´ şela şî pi a noastrî?" - se băgă în vorbă, neîntrebată, Svetlana, fata în casă. Însă doamna nu se supără defel: părea chiar că gândurile ei prindeau formă concretă prin glasul acelei fete trecute prin multe şi niciodată mâhnite. "Mda, poate o dăm, e băiat cuminte", zise încet doamna. "Şî... şini altu´ so ie, aşa, cu ochii închişi, dacă acu´, când vre omu´, nu-i dăm voie?! Îi dreptu, încî e niţel cununat, da´ la răsboi aiasta nu se pune, mai închidi şi Ăl di sus un ochi... Am auzât cu ochii mei cum a risipit-o pi matracuca aia - nu se mai împeacî ei câtu-i veacu´!" - continuă neîntrebată Svetlana. "Măi, fetică, tu nu eşti chiar proastă-proastă", concluzionă stăpâna.

Şi Sophie înţelesese câte ceva din apropourile doamnei Ecaterina: spre binele fetei, i se căuta un soţ de război. Şi poate că şi tânăra înclina acum să scape de singurătate... Ea simţea dorinţa celor din jurul ei - doamna Ecaterina şi servitoarea, căci domnul se gândea numai la ale lui.

În rezerva de spital a sublocotenentului, cu glas matern, Sofia începu să îi spună acum lui Sergiu: "Ai fost şi dumneata, desigur, în bătălii grele, nu mă îndoiesc. Nu mi-ai povestit niciodată, însă urmările vitejiei soldaţilor noştri şi ale atacurilor lor despre care nu scriu gazetele le-am privit şi eu la spital, unde vedeam sânge cât am mai putut vedea şi cuseam răni sau depărtam cu depărtătorul de oase cuşca pieptului în cari se zbătea porumbelul inimei (zâmbi ea), ca să poată opera în voie domnul doctor, ori transportam la gunoi câte un membru amputat şi îl ascundeam, ca să nu îl târâie câinii flămânzi. Aş fi dorit ca măcar dumneata să fi fost lipsit de astfel de... spectacole". Serge zâmbi spre fată, cu toate că îşi aminti imediat că ea nu îl poate vedea. "Nu, mademoiselle Sophie, războiul meu a fost chiar plictisitor, n-am avut parte de vreo acţiune cât de cât", minţi el convingător. Ce s-o mai amărască şi mai mult şi pe ea, aşa, deja amărâtă bine?!

Domnişoara Sophie mai auzise ea câte ceva, din câte scăpaseră alţii, despre curajul omului ăsta, un adevărat leu pe front, care acum... îşi pleca ochii fără curaj în faţa ei, chiar dacă ochii domnişoarei nu îl puteau aţinti.

110/ O victorie fără decoraţie, însă purtată din gură-n gură

Nici măcar Sergiu Delara nu înţelegea ce anume se petrecea cu el, de ce simte nevoia să o protejeze pe fata cea oarbă, ascunzându-i ticăloşiile războiului (de parcă ea nu văzuse la celălalt capăt al luptelor, când încă mai putea vedea, oameni sfârtecaţi şi răniţi pe masa de operaţie!), minţind-o că făcuse tot războiul în spate, la bucătăriile de campanie. Fără să arate că ar fi interesat-o, Sofia aflase însă cu totul altceva de la servitoarea Svetlana, căreia îi scăpase doamna Carnabel că aflase de la domnul doctor Carnabel, care se interesase la Garnizoană, chiar de la domnul comandor Rizea. Aflase că Sergiu al nostru, care o amuzase la începutul venirii lui în casa medicului, care era stângaci şi părea cam nepriceput, fusese chiar decorat cu Steaua României (ei nu i-o arătase vreodată; adică, nu i-o dăduse să o pipăie). Aceasta, e la mintea cocoşului, pentru nişte fapte cari nu puteau însemna, vezi bine, doar faptul că înfruntase primejdii mari, din voinţa sa ori din ordinele altora, ci şi... întâmplarea că tot trebuise să ucidă şi el câţiva inamici. Tânărul sublocotenent aştepta chiar să fie şi ridicat la rangul de căpitan, la excepţional... Nu, nu putea fi băiat prea rău un viteaz decorat că şi-a apărat neamul şi patria, putea gândi fata. Mai ales după ce ea aflase, tot prin intriganta de servitoare Svetlana, că Serge urma să fie liber: ca la Mărăşti, o alungase cu curaj, probabil şi cu dreptate, pe soaţa sa necredincioasă. Sergiu, un secretos, îi povestea însă totul prietenului său Virgil Panduru de la Manutanţă. Care, secretos şi el, se bucurase într-atât pentru victoria camaradului său oltean, că vorbise singur, dar de faţă şi cu o nebăgată în seamă servitoare plină de urechi. Fată ce se înţelegea îndestul de bine cu Svetlana, încât să-i deşerte şi ăleia istoria asta picantă, o adevărată nestemată la vreme atât de plictisitoare şi nesigură de armistiţiu gata oricând de a fi rupt de nemţi...

Doamna - ca să îi zicem aşa - Magdalena Delara, născută Boiangiu, fusese un adevărat tifos neştiut pentru tânărul oltean... Iară Sofiei nu-i plăcuse glasul acestei nebiblice Magdalene chiar de dinainte de a afla că era nevasta sublocotenentului, astfel că victoria lui părea să fie acum un pic şi victoria ei...

Pe patul de spital, Sergiu începuse de la o vreme să se teamă. Nu că boala l-ar fi putut învinge, ci că, odată complet vindecat, nu va mai avea parte, precum aveau alţi soldaţi necunoscuţi, de vizitele ei luminoase...

111/ Dante, adică... un fel de roman foileton

Sergiu cetea de zor din cărţulia sa boţită, cu voce tare, ca să uite că este singur-singurel în rezervă. Spitalul se tot golea de la Armistiţiu încoace, ca un reflux uman ce se putea, însă, întoarce în orice clipă, nemţii rupând armistiţiul! Unii preferau să fie îngrijiţi de familie, acasă, alţi răniţi fuseseră mutaţi sau chiar vindecaţi de oameni uimitori, cu degete vrăjite, precum doctorul Carnabel, în ciuda mâinilor sale uriaşe... Era o tipăritură ieftină, pe hârtie de ziar împăturită, căruia Sergiu îi tăiase paginile cu briceagul. Era vorba despre un englez, Bill, care îşi căuta, în plin război – războiul acesta – sora pierdută, aşa cum multe familii căutau dispăruţii prin apeluri din ziare ori prin Crucea Roşie.

Sofia năvăli, ca de obicei – te-ai fi aşteptat să fie mai cumpătată, ca o lipsită de vedere ce se găsea. Poate mergea pe parfumul de scorţişoară al sublocotenentului, poate se ghida după scârţâitul podelelor date cu gaz, cine ştie? Ea se aşeză pe singurul scaun din rezervă, iar el luă pe dată poziţia regulamentară, închizându-şi cartea. Ea vorbi către el: „Şi ce ceteşti acoloşa, domnule Delara?”  El văzuse o copertă într-o vitrină şi minţi fără să se gândească. „A, e o carte – Infernul... Ia, neşte cânturi-acolo, de unu´ Dante Agireli, dacă aţi auzit. Şi nu mă îndoiesc că da!” – se corectă el cu grijă să n-o jignească. „Alighieri. Dante Alighieri”, îl corectă ea cu oarece cruzime, nu însă şi cu răutate. „Pardon, chiar domnu´ Aligante, aşa scrie pe copertă.” Ea zâmbi şi nu-l mai corectă. În fond, nu trebuie să ai multă şcoală, multe lecturi, spre a fi un om bun şi iubitor, nu-i aşa?

„Dacă nu te supăr, dă-mi  ca SĂ VĂZ cartea.” El i-o dădu, coborând din pat, şi ea cântări în palmă subţirimea cărţii. Mirosi cerneala – ieftină! Iar hârtia foşni a ediţie de duzină. „Trebuie să fie ceva de răsboi, vreun foileton cu adventuri”, ghici ea. „A, nu ştiu ce-mi veni să spui aşa! Îi într-adevăr primul epizod den Călătoriile fantastice ale lui Bill Gazon”. Cum naiba putea să îi spună unei biete oarbe că acest număr 1 al foiletonului se chema tocmai... „Cerşetorul orb”?!

„Suntem singuri!” –  observă el, fără legătură. „Mde, fiecare cu singurătatea sa”, continuă ea. El: „Suntem singuri şi nu se cuvine deci să discutăm pe subiecte delicate, înse vreu a mă destăinui dumitale.” Ea aşteptă, el oftă. El zise: „Fusei căsătorit, însă am rupt relaţiunea şi nu den pricina mea!  Mă rog, pot să fiu crezut sau să nu fiu crezut...”  „De ce nu mă cere odată?” – poate că gândi tânăra. Sau poate se gândea deja la altceva.

112/ Sophie se grăbeşte să nu rămână singură!

„Odată şi-odată mă voi înfăţişa în faţa dumitale fără datorii”, îndrăzni Serge Delara. „Au cumva perzi la cărţi?” – se îngrijoră Sophie.  „Oh, nu – o linişti el – , este vorba despre o datorie morală către dumneata. Sper să isprăvesc nişte... formalităţi şi să redeviu complect liber... Apoi, Dumnezeu cu mila! Sper să văz şi bunăvionţă în ochii dumitale... „  Sergiu roşi: făcuse din nou o gafă, vorovind despre ochii ei care nu puteau să mai vază. Ea îl linişti însă: „Bănui destule, domnul meu, ca să pot să te încurajez. Un bărbat divorţat nu este un domn cu obrazul pătat, dacă despărţenia nu a fost din vina lui...” Modul ei abrupt de a deschide dintr-odată calea spre mâna sa – poate şi spre inima sa? – îl punea pe el, din nou, într-o poziţiune defavorizată, iar el tăcu câtăva vreme. „Ai să mă erţi vreodată pentru lipsa de coraj, mademoiselle Sophie? Ar fi trebuit să-ţi spui de la început că încă am o consoartă, dar că ne vom despărţi cât mai curând se va putea. Doar că, odată despărţit, mă vor scoate din Armată şi am să mă prezint în ţivil în faţa dumitale. Monoclul şi mustaţa vor rămâne, nu şi chipiul, centironul, eghileţii şi sabia”, zâmbi el subţire. Zâmbi şi ea, trăgând pe nări parfumul lui de scorţişoară, parcă din ce în ce mai puternic. Ea mirosea a flori de iasomie, deşi războiul nu mai lăsase să mai înflorească vreo floare, de un an şi jumătate. Iar acum era şi iarnă geroasă. El ar fi vrut să se ridice şi să îi sărute mâna, însă ea ar fi auzit arcurile patului dacă el se cobora. Nu, nu putea să o atingă, tocmai pentru că ea venise – din nou! – neînsoţită. Adică... Svetlana forfotea, nerăbdătoare şi drăcoasă, dincolo de uşă, unde îi poruncise domnişoara să se oprească. Şi ca nu cumva să o pârască doamnei Ecaterina, că „jar mănâncă” de o trădează!

În imagine, cuplu - foto Maksay - din colecția Bibliotecii "V. A. Urechia"

Sophie auzise de la doctorul colonel Ştefănescu, care trecuse pe la ei, că ruşii, cu rare excepţii, se golăniseră. Îşi vindeau armele pe ţuică şi veneau, în grupuri bete, plecând pe jos spre Rusia. „Nu, nu mai e vreme de aşteptat”, spuse ea apăsat. „Cât despre vinovăţie, cu toţii mai greşim, uneori chiar de neiertat... Însă trebuie să supravieţuim cumva, nu-i aşa? Să nu mai pomenim despre vinovăţii!” – ceru ea. „Doar că aşa, fără sabie, am speranţa că vei trăi îndestul încât să îmi vorbeşti deschis. Armistiţiul poate fi rupt în orişice clipă şi domnul doctor mi-a spus că în trei zile te vei putea întoarce la Garnizoană şi, Doamne-fereşte...”

113/ Cu tată fără parale, se cheamă că eşti orfană

"Să nu mai pomenim aici de vreo vinovăţie!" - repetă Sophie. "Mai bine să avem ce regreta, decât să trăim degeaba!" - adăugă ea gânditoare. Serge dădu din cap, dându-i dreptate domnișoarei şi astfel părând şi el mai înţelept decât era. Sublocotenentul tuşi încurcat: "Mărturisesc totuşi dumitale că mă simt ruşinat şi vinovat că m-am codit a-mi deschide sufletul în faţa cui chiar merita ca să ştie, însă de ascuns nu m-am ascuns! Că cine poate să se arate lumii aşa, trădat?! Nu e încă vremea, dară când voi fi din nou... liber, am să îmi iau corajul de a vă vorbi mai deschis despre... Până atunce, ba!". ”<<Qui s'excuse s'accuse>>, domnule locotenent Delara” - reteză ea scurt retorica tânărului, ridicându-se de pe scaunul vopsit în alb - şi, aşa cum a spus Hristos, "Cine dintre voi este fără de păcat, să arunce cel dintâiu cu peatra". Iară ţara asta e plină de petre la îndemână, numai bune de aruncat! Eu una ştiu, însă, ca să uit greşalele altora, poate chiar să le ert… Nu degeaba am fost internă la Institutul francez, la Notre Dame de Sion". "Aha - crezu el că s-a lămurit - acolo se învăţa, crez eu, cum să fii paşnic şi ertător...". Ea zâmbi: "Nu de asta făceam vorbire, ci despre tenebrele prin care am trecut eu acolo şi încă nu pot uita".

Ea începu a se plimba încet în spaţiul îngust din faţa tăbliei albe, din fier, a patului de spital, de parcă ar fi văzut ca şi noi, cu ochii. Nu se lovi nici măcar de celelalte paturi strânse alături, puse unul peste altul, din lipsă de "muşterii". Şi începu acum să îşi depene povestea din vremea când avea numai 14 ani: "Nu, nu eram orfană, precum celelalte fete din Şcoala de lucru a Institutului francez Notre Dame de Sion, însă, săracă fiind, învăţam fără taxă, ca şi orfanele cele. Pe noi ne învăţau Franceza şi desigur mai îndelung bunele maniere şi îndemânarea casnică, mai puţin Elina, Latina, Etica, Istoria sacră şi universală, deloc Metafizica, Dreptul şi Exegeza, de cari beneficiau internele ai căror părinţi aveau multe parale... Dar ne învăţau şi din celelalte materii câte ceva, aşa cum dai de pomană la zile mari... Dimprejurul pensionului, numai ziduri înalte, să nu vezi în strada Domnească, de ţineau măicuţele luminile aprinse şi ziua, la vreme de toamnă, măcar la parter. În curţi, câinii răi, urieşi, nu ştiau să latre, muşcau de-a dreptul dacă îţi trecea prin cap a te preumbla prin curte. Numai maicile portărese le dădeau de mâncare, numai pe ele le îngăduiau, mârâind, zăvozii!"

114/ Pe când scrisorile se înmulţeau mai ceva ca peştii Mântuitorului

Sophie îi povesti în continuare sublocotenentului şi, dacă nu ar fi fost cu totul lipsită de vedere, sunt sigur că acum ar fi închis ochii, ca și cum ar fi privit adânc în amintirile ei... „Eu auzeam paşii surorii Miruna de fiecare dată când ea se ducea către poartă, ca să primească scrisoarea pentru colega noastră Ştefana Florescu, scrisoare în plic neapărat deschis, adusă şi lăsată printre gratiile dese de către tatăl ei. De fapt, Veronica nu era decât novice, nu fusese încă hirotonită. Ea săracă, eu săracă, ne apropiasem binişor. Uneori ne rugam împreună...” Delara tuşi puţin, ca să o întrerupă: „Poate sunt eu prea curios, însă nu spuneaţi că îl urmaţi pe tata în cariera medicală? Or, doctorii, se ştie, câştigă bine, nu sunt săraci...” Ea zâmbi: „Pe atunci tata, Dumnezeu să îl hodinească, abia terminase Facultatea de Medicină şi lucra ca medic rezident. Or, rezidenţii nu erau plătiţi, munceau, cum se spune, voluntar. Noapte de noapte, tata făcea, săracul, muncă de curier, tăia lemne pentru un birt ori căra saci cu făină pentru vreun morar cari avea moară de vânt. Numai aşa ne putea întreţine, pe mine şi pe surioara mea, cari s-a prăpădit de foame şi din pelagră.” „Îmi pare rău, îmi cer iertare”, spuse el.

„Am mai spus azi că nu avem ce să iertăm. Cel mai greu e să ne iertăm pe noi înşine. Aşa, deci, tata m-a dat la pension, unde învăţam şi carte, şi aveam și ce mânca şi ce îmbrăca... După cum spuneam, sora Veronica lua scrisorile căpitanului Florescu către fetiţa lui, Ştefana. Nu eram prietenă cu Ştefana, căci tatăl ei avea soldă destul de mare şi se cheamă că era avută. Ne ştiam din vedere, eu şi interna Ştefana Florescu. Ei, şi uşor-uşor, am aflat – nu mă întrebaţi cum – că domnul căpitan nu mai strecura printre gratii doar o scrisoare către Ştefana, ci şi o altă scrisoare, uneori câte două ori chiar  trei, către Veronica. Sora se întorcea în ultima vreme îmbujorată, cu o scrisoare în mână şi cu cealaltă ascunsă la sân. Desigur, îl certase pe căpitan, însă el o asigurase că îl mistuia o dragoste curată, aşa cum nu mai simţise el de 14 ani, de când i se stinsese soţia, mama Ştefanei. Spunea că  el are gânduri serioase şi, dacă şi ea poate să o iubească pe pupila lui, Ştefana, o cere de soţie. Fată săracă, Veronica noastră nu cunoscuse chiar deloc viaţa, nice cu bune, nice cu rele, nice vesilă, nice cu mare tristeţe, înse aice în pension avea un blid de mâncare, îmbrăcăminte curată şi binecuvântarea maicilor cari îi erau, nu-i aşa, precum nişte mame bune... Cu ele era în siguranţă, le avea alături, iară deasupra lor, privindu-le, stătea Dumnezeu... Însă acum apăruse ceva ca un război!”

115/ O cerere în căsătorie scrisă şi rescrisă, la Notre Dame

"Parcă şi văz locul acesta tainic... Eu, ca să spui drept, trăii cu totul liber, între lumi - între cei de sus şi cei de jos, şcoala o făcui la Craiova, la Liceul Carol întâiu, lângă casă adecă, şi nu fusei nicicând intern, pân´ la armată. Crez că pentru o fată viaţa într-un internat e mai grea chiar şi decât cea de la oaste, unde mănânci şi dormi la gramadă şi unde asculţi de ordine: ce şi când anume să faci, ce şi când anume să-ţi placă”, o întrerupse el acum, încetişor arătându-i astfel că o urmăreşte foarte-foarte atent. Sergiu stătea pe patul lui de spital şi asculta cu fascinaţie povestea Sofiei din vremea în care fata fusese internă săracă la Institutul Notre Dame de Sion din Galaţi. În amintirile ei era chiar mai mult mister decât în cărţulia cu „Aventurile lui Bill Gazon”, mai ales că aici era vorba despre o întâmplare adevărată, pe care o bănuia deja drept o poveste de amor cu un final foarte-foarte fericit! Află astfel în continuare că măicuţa novice Veronica, prietena de sărăcie a micuţei Sofia, a încercat chiar să scape de dragostea sa neliniştitoare, de care nu, nu era obişnuită, pentru care nu se simţea deloc pregătită. Aşa, tânăra încercase să o roage pe maica superioară să o înlocuiască în corvoada de a aduce scrisori: o minţise chiar şi asta nu se face printre doamnele dedicate lui Iisus şi Fecioarei Maria, însă spera că Dumnezeu, care înţelege toate, o va ierta. Ea pretinse că acolo, în holul rece de la intrare cu ferestruică cu gratii dese, este un curent teribil şi că de fiecare dată o dor tare rău dinţii. Dară pe ea o durea… inima! Parcă special ca să o facă mai bărbătoasă, maica superioară nu se învoi însă ca să o schimbe pe fată de la această îndatorire, deşi ea ceruse în schimb să i se poruncească munci mai grele, însă fără curent şi fără… dragoste. Căpitanul continuă să o tot ceară în căsătorie prin scrisori lungi, de fiecare dată, însă la poartă, în faţa tinerei, el nu îndrăznea nici măcar să dea bună ziua şi răsufla cât mai reţinut. El se înroşea bine atunci şi doar era ditai bărbatul - bine că ea nu vedea clar printre gratiile dese din bronz!  Şi, fatal, într-o zi, ea acceptă să îi dea mâna. Urma, grabnic, căsătoria! El ştia şi cum anume să facă aceasta: în luna august, Ştefana termina cursurile şi se externa. Un moment foarte potrivit pentru căpitan ca să o răpească pe Veronica! Căpitanul mituise deja un rândaş al pensionului, ca omul să îi dea tinerei sale iubite haine bărbăteşti şi să o ajute să evadaze astfel de după zidurile ca de cetate, în ziua în care şi eleva pleca din pension.

Foto Imago Romaniae

116/ Crima sau moartea cu păcat de la Notre Dame

Cum Institutul Notre Dame de Sion era mereu controlat la sânge, din ordinul Ministerului Instrucţiunii Publice, căci unii suspicioşi ori răuvoitori gălăţeni din lumea bună reclamau iar şi iar cum că aici s-ar face prozelitism catolic într-un oraş eminamente ortodox, cinstea şi sănătatea fetelor şi femeilor cuvioase de aici erau vajnic vegheate de maica superioară şi de alte maici profesoare sau pedagoge care o înconjurau. Deşi controalele Ministerului Instrucţiunii Publice nu descoperiseră astfel de abuzuri la desele descinderi în Galaţi, era bine să se sufle chiar şi în iaurt – un scandal public de amor cu o minoră mai lipsea pentru a compromite institutul, care trăia din bunul său renume, cuminţenie, ordine aproape cazonă şi... frumoase taxe de şcolarizare! – desluşi în continuare Sophie. Serge, ca bărbat, era cu totul de acord cu acest punct de vedere...

Se pare că schimbul de scrisori fusese tot timpul urmărit discret şi, la semnalul evadării hotărâte în mare secret, cineva reacţionase violent, poate chiar fără intenţia unei crime, lucrurile degenerând însă... Povestea unei crime a circulat însă, în şoaptă...

Se pare că Poliţia a fost conjurată să închidă ochii asupra „unei sinucideri desperate a bietei fete cu minţile rătăcite”. Conducerii Institutului i s-a făcut acest hatâr pentru ca tânăra ortodoxă să aibă parte de înmormântare cu preot şi nu de un loc urgisit la gardul ţintirimului... Sinucidere? Dar cine se sinucide tocmai atunci când îl  aşteaptă o înflăcărată viaţă, cu totul şi cu totul nouă şi în sfârşit fericită?!

În imagine, fântâna în stil Art nouveau din curtea interioară a Facultăţii de inginerie de pe strada Domnească – fost Notre Dame de Sion (foto V. Cilincă)

Sofia îl încredinţă pe sublocotenentul Delara că ŞTIA sigur:  schimbul secret de scrisori înflăcărate nu rămăsese chiar secret cu totul – legătura vinovată fusese tot timpul urmărită discret şi, odată dat semnalul evadării novicei Veronica, prietenă mai mare a micuţei interne Sofia...

Ca să îşi arate superioritatea vârstei şi a genului, Sergiu o tachină un pic: cum adică, de unde să afle o copilă, cum fusese la acea vreme Sofia, o astfel de afacere tenebroasă, poate petrecută şi fără martori în taina nopţii.

Sofia insistă însă, privind ţintă spre el, ca şi cum l-ar fi şi văzut: „Pe biata Veronică au găsit-o dimineaţă înecată în havuz, însă acolo apa adunată nu avea nici măcar un deget înălţime!

117/ Ce şi cum

"Eu cred - spuse sublocotenentul  Delara - că, dacă a fost, a fost o crimă inutilă! Nu te poţi aşeza împotriva dragostei, mai ales dacă este vorba despre una curată!" "Dară viaţa nu ţine cont de dreptate!" - îl contrazise domnişoara Sofia. Sergiu Delara continuă, cu încredinţarea că el stăpânea toată înţelepciunea, cu ceea ce trebuia făptuit şi ce nu. "Nu, spuse el. Nu maicile, înspăimântate de o lume cari le ataca mereu, ca streine, cu altă religie, sunt de condamnat, dacă au făptuit în adevăr acea faptă brutală, ci, zic eu, cine a fost unealta, cine le-a informat zi de zi."

Sofia se înnegură: "Da, ai foarte multă dreptate, domnule Dalara!" Sublocotenentul se gândea poate acum că şi el trădase încrederea domnişoarei, ascunzându-şi căsătoria. Oare îl va ierta ea?

El recunoscu faptul că nu se pricepea la viaţa de pension şi că trecuse şi el prin ispita de a-şi trăda un prieten, care voise ca să dezerteze. Se uitase însă în fiecare zi la acel prieten, imaginându-l pus la zid şi sfârtecat de gloanţele plutonului de execuţie. Sublocotenentul nu suferise acea răspundere şi până la urmă tăcuse, deşi prietenul îl îndemna şi pe el să părăsească frontul. Mai mult, acela reuşise ca să îl smintească, să îl facă să se gândească la libertate, la fugă. Sergiu ştia că, patriotic, ar fi fost obligat să dezvăluie acele intenţii laşe superiorilor, însă, cu gândul la zidul execuţiei, sublocotenentul începu să vadă zilnic răni şi morţi, cadavre peste care era nevoit ca să calce...

Dar Sofia începu să povestească, întrerupându-i tânărului amintirile: "Da, vinovata este cea care le spunea măicuţelor, de fiecare dată, despre acele scrisori ale ofiţerului îndrăgostit de fata novice. Însă... chiar eu sunt acea vinovată, cea care şi-a trădat prietena! Eu eram săracă, iar ele, surorile, mă îngăduiau pe lângă ele, îmi dădeau masă şi casă şi instrucţiune, fără ca tata să trebuiască să plătească. Mă simţeam deci în stare să le străjuiesc şi eu avutul sufletesc, să le informez cât mai grabnic de orişice trădare! Iară ospitalitatea bunelor noastre surori nu trebuia trădată dintr-un viciu. În plus, speram ca, prin gestul meu, să scap de la păcat pe o colegă, o prietenă de-a mea, cari avea chiar să îmi şi mulţămească cândva, că am îndepărtat-o de ispită. Pe vremea aceea, copilă curată fiind, nici nu cunoşteam ceva şi depre ispitele trupeşti... Mă gândeam doar că acel ofiţer îi rătăcise minţile acelei biete fete fără experienţă. Era deci în regulă să le spun măicuţelor ce şi cum, să pui ordine în lucruri, să îmi fac datoria..."

Sublocotenentul tăcu o vreme, apoi o suci: "Cine naiba poate judeca, dacă nu a trebuit să ia el însuşi o astfel de hotărâre?"

118/ Două iertări, două îngăduiri, o amânare

Spuneţi, aţi surprins vreodată mutrişoara vulpoiului care tocmai a găsit întredeschisă uşiţa coteţului găinilor? Ei bine, cam aşa străluceau şi ochişorii tânărului sublocotenent Sergiu Delara privind cu speranţă în urma domnişoarei Sofia, care se depărta acum pe holul spitalului, după ce ea lăsase în urmă-i uşa salonului dată în lături. Şi uşa rezervei se zbătu, ca având viaţă, mişcată de curent. Însă tânărul nu se mai temea să stea în  curent, nu se mai temea acum de nimic. Zâmbetul lui părea a-i da pe faţă gândul: dacă şi el avea acum ce să ierte la ea, şi ea ar putea, desigur, ca să-l ierte pe el, cel care începuse a-i face ochi dulci, deşi era însurat bine-mersi! În fond, a fi însurat nu e o crimă... Dar cine naiba poate şti la ce se gândea sublocotenentul?

Mai târziu, în casa de pe strada Lahovary, doamna Carnabel era binedispusă. O pofti deci pe Sophie chiar pe fotoliul rezervat anume domnului Carnabel. Fata era încă tulburată de mărturisirea pe care se simţise datoare să o facă sublocotenentului vădit înamorat de ea, riscând astfel chiar să îl piardă! Cu gândul la viitorul Sofiei, doamna nu realiză însă tulburarea fetei. Svetlana apucase să îi şoptească doamnei, fără ca să o audă Sofia, că ele iar fuseseră pe la dom´ Delara, dar că nu se ştie ce anume discutaseră, căci Sophie o ţinuse pe afară, la uşa rezervei! Doamna Ecaterina avea toată încrederea în precauţiile cuminţeniei Sofiei, însă la lucruri din astea de-ale amorului era mai bine să oferi un sfat în plus. Era greu de crezut că sublocotenentul ar fi putut să facă oarece foarte regretabil de intim într-o cameră de spital cu uşă cu geam, dar o uşă închisă şi doi tineri fără nicio supraveghere era prea de tot!

Legendă imagine: luptătoare ca şi nevăzătoarea Sofia, o vedem aici pe profesoara şi scriitoarea americană de renume mondial, activista Helen Adams Keller oarbă şi surdă din naştere (foto: Amazon)

Zâmbind, doamna se hotărî să o abordeze altfel pe domnişoara, cu blândeţe, cu un mic ocol... istoric şi deschizându-şi inima. „Bărbaţii ăştia!” – exclamă doamna Carnabel. „Ei, eram şi eu cândva o biată fată fără nicio experienţă, naivă, când, într-o seară, băiatul cari primise îngăduinţa mamei mele spre a mă duce la un vodevil, băiat de încredere întrucât ne era şi ceva rudă, m-a sărutat pe obraz la coborârea din trăsură. Căci eram cu totul-totul singuri, eu şi cu el! Şi tot Sergiu îl chema şi pe el”, bătu doamna apropoul. ”El dispăru fără bonjour, în noapte, iară eu năvălii  la mama mea, plângând de mai mare mila. Şi, văzându-mă dumneaei aşa plânsă, trebui să îi mărturisesc păcatul capital: aveam să rămân grea cu verişorul de-al doilea!”

 

(Va urma)

CITEȘTE AICI din Lacrămi uscate. Roman foileton istoric gălăţean

CITEȘTE online și HUMBRIA - Ţinuturile Joase (roman foileton fantasy) - CLICK AICI

Citit 20900 ori Ultima modificare Luni, 13 Iunie 2022 13:43

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.