Patru zile de arşiţă gălăţeană, Zile de festival de film. Undeva aproape de Dunăre, regizorul Andrei Blaier a avut bunătatea să-mi povestească zi de zi amintiri frumoase, cărora le-ar sta foarte bine într-o carte…
- Aţi fost prieten cu Nichita Stănescu şi spuneaţi că veneaţi împreună prin aceste locuri… Treceaţi şi prin Galaţi?
- Nu, cu el veneam pe la Brăila, ajungeam chiar în oraşul Măcin şi de acolo erau nişte prieteni de-ai lui Nichita şi ai unui prieten comun, Valeriu Matache. Era soţul Mariei Luiza Cristescu, celebra autoare, care a murit, din păcate. Împreună, toţi trei, mergeam în Munţii Măcinului, după monede. Nu eram numismat, dar mergeam pentru că trăgea Nichita de mine şi mai stăteam de vorbă pe drum.
- Eraţi studenţi în acea perioadă?
- Nu, depăşisem de mult studenţia. Eram născuţi în acelaşi an, în ´33; el a murit la 50 de ani... Deci noi ne vedeam prin ´70, când ne-am cunoscut…
- Descopereaţi acolo monede antice?
- Eu nu mergeam pentru asta, mergeam pentru el. El mergea pentru monede, dar ca să stăm şi la şuete împreună. Ne opream la Măcin, aveam nişte prieteni acolo… La Carcaliu erau şi nişte case pe malul Dunării, pe braţul Borcea, aveam şi acolo nişte prieteni… Am şi filmat acolo la „Pădurea pierdută”, în curtea unuia dintre prieteni.
Stăteam cu Nichita şi veneau oameni de-ai lui care îi prezentau fel de fel de monede vechi, pe care le găseau prin pământ, iar el era foarte încântat să le vadă, să le primească, să-mi povestească. Eu nu eram interesat… Nici mie, nici lui nu ne plăcea să pierdem vremea pescuind, ci să stăm de vorbă, atâta tot…
- Vorbeaţi împreună şi despre film? Îl interesa?
- Păi voia să facă un fim împreună cu mine. Aveam o idee de scenariu şi hotărâsem s-o facem împreună. N-am apucat… Un scurt metraj. Cu o familie, cu tot ce înseamnă tabieturile casei... Veneau, mâncau împreună, se trezeau, îşi băteau copilul, îl spălau, puneau rufele la uscat… Era o casă extraordinară.
Scenariul cred că-l mai am, scris de Nichita. Totul era formidabil, semăna a viaţă obişnuită şi abia în final vedeai că de fapt totul se petrecea pe un vas care mergea. Şi părea că totul este filmat, vezi Doamne, cu un fel de retroproiecţie pe ecran, în care peisajul alerga. Şi ziceai că în casă aceasta există un ecran – nu, erau pe un vas care mergea pe Dunăre.
L-am gândit ca să-l facem la Mila 23, încolo… Unde mergeam deseori vara, mai ales spre toamnă, împreună, la o casă, cu Maria Luiza, cu soţul ei, cu Nichita, cu Dora şi eu cu una din nevestele mele… Îmi amintesc de poezia lui: „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, / cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta”…
- Poate veţi turna totuşi acest film, îi datoraţi aceasta lui Nichita…
- Ei, nu, nu mai pot. Numai pot să fac nici „Zahei orbul”, dacă nu mai este Dinică… De ce să mai fac filmul acesta, dacă nu mai e Nichita? Nu mai are niciun rost…
- Păi, tocmai pentru Nichita, fiind scenariul lui…
- Da, e scenariul lui…
* * *
Ancorat la Galaţi
„Ancorat” câteva zile la Galaţi, regizorul Andrei Blaier a fost alături de tinerii concurenţi aici, la malul Dunării, un suflet al primului festival naţional de film gălăţean.
Din foarte bogata sa filmografie, din cele aproape 30 de pelicule să cităm măcar: „Dimineţile unui băiat cuminte” (1967), „Pădurea pierdută” (1971), „Ilustrate cu flori de câmp” (1975), „Prin cenuşa imperiului” (1976 – premiul ACIN) şi producţii postdecembriste precum „Crucea de piatră” (1993), „Terente, regele bălţilor” (1995) şi „Dulcea saună a morţii” (2003).
A realizat şi seriale de televiziune: „Cireşarii” (1972) sau „Lumini şi umbre” (1970 – 1982, Premiul ACIN). Cum în „Crucea de piatră” a jucat şi celebrul scriitor brăilean Fănuş Neagu, discuţia cu cineastul a urmat firesc şi o latură literară, de la întâmplări cu Nichita la eliminarea politică din facultate a poetului bujorean Grigore Hagiu.
Despre culisele cenzurate ale filmului „Lumini şi umbre”, despre cum a schimbat destinul copilului Veroiu şi despre alte amintiri bogate ale regizorului, vă vom vorbi şi mai departe, în numerele viitoare ale ziarului…
Foto: Adrian George Secară
