La Muzeul de Artă Vizuală se desfăşoară, până pe 25 august, cea de-a şasea ediţie a taberei de creaţie în metal „Naţionala de sculptură”. Vi-i prezentăm, începând de astăzi, pe cei opt sculptori care dau viaţă metalului oferind Galaţiului rodul creaţiei lor.
Gheorghe Terescenco este singurul sculptor care participă pentru a patra oară la această tabără. A mai realizat, în 1977, „Poarta oraşului” – amplasată pe Faleza superioară, în 1995 „Porumbel” – lucrare situată în Parcul Cloşca, iar în 1997, „Libertate” – amplasată la intersecţia străzii Saturn cu bulevardul Cloşca. Acum lucrarea sa poartă titlul „Neîmblânzitul” şi înfăţişează capul şi gâtul unui cal care paşte iarba. „Iniţial am vrut să-l fac adăpându-se, dar era mai complicat cu apa, aşa că voi face un cal care paşte iarba. Dimensiunile sunt duble faţă de cele normale, înălţimea capului ajungând la aproape doi metri. În ediţiile viitoare voi face şi restul – copitele şi corpul calului. E un cal sălbatic, rebel. I-am găsit şi locul, sper să-mi aprobe Primăria ideea, pe scuarul de pe strada Brăilei, undeva mai sus de Bănci, am ochit un loc bun, aproape de Turist, înainte de palmieri, e un spaţiu unde nu mă concurează stâlpii”, explică artistul.
Vorbind despre ediţiile precedente, artistul este bucuros că a avut „onoarea şi prilejul de a participa de patru ori la această tabără. Sunt mândru că pot să fac ceva pentru Galaţi”, recunoaşte Gheorghe Terescenco. A mai realizat lucrări în ţară, în taberele de la Măgura Buzăului – în piatră, iar la Arcuş în judeţul Covasna şi Sălişte Sibiu – în lemn. Participarea la ediţia din acest an l-a luat prin surprindere, Gheorghe Terescenco fiind anunţat cu o zi înainte de deschiderea taberei.
„Tabla nu-i hârtie, să o îndoi cum vrei”
Vorbind despre materialele din care „se naşte” calul său, sculptorul explică: „Ce am putut să adaptez au fost nările şi urechile din ţevi, iar botul dintr-un tub. Nu e simplu, tabla nu-i hârtie, să o îndoi şi să o pliezi cum vrei, nu o poţi modela ca pe lemnul de nuc sau ca pe piatră, până obţii ce vrei din ea. Şi apoi, aici nu e Şantierul Naval, nu am ghilotină, doar un flex, de-asta nici nu m-am aventurat la dimensiuni mai mari, ca să nu-mi prind urechile. Când ştii că ai de terminat lucrarea la termen, asta te mobilizează. De obicei, simpozioanele durau o lună, iar la Şantier ne asigurau atât echipe, cât şi utilaje. Am doi băieţi care mă ajută, finisajele au rolul lor. Calul va fi alb, iar rezultatele se vor vedea în curând”.
Cum îşi însufleţeşte un artist lucrarea? Poate că fiecare are secretul său. „Lucrând cu drag la acest sălbatic Neîmblânzit, îi transmit din căldura mea sufletească”, spune, simplu, Gheorghe Terescenco.
