Avem, la Galaţi, tineri frumoşi şi talentaţi, care îşi fac cu dăruire şi pasiune profesia. Petronela Buda, actriţă la Teatrul Dramatic “Fani Tardini”, este o astfel de tânără. O puteţi vedea în câteva dintre spectacolele din repertoriul curent al teatrului: "Puşlamaua de la etajul 13", "Fiarele", "Echilibru instabil", "Diavolul şi moartea".
- Ce reprezintă pentru dumneavoastră teatrul în general şi Teatrul Dramatic gălăţean în special?
- Nu am ales eu teatrul, teatrul m-a ales pe mine, sau cel puţin aşa îmi place să cred. A început ca un hobby, a devenit o meserie şi a rămas activitatea mea de suflet. Aşa că pot spune că teatrul e unul din puţinele lucruri care mă mulţumesc sufleteşte. Cât despre Dramaticul gălăţean, este şi cred că va rămâne teatrul meu „natal”, de suflet, un fel de tată protector care m-a adoptat încă din anul III de facultate.
- Cum este viaţa dumneavoastră în afara teatrului? Ce vă bucură?
- Cum să fie? E tot cu teatru, cu râsete, copii - cei din Tecuci, cărora le sunt preparator de actorie şi pe care încerc să-i învăţ să fie liberi, frumoşi şi curajoşi - spectacole, filme, cărţi, prieteni şi bineînţeles Leuţ, căţelul meu. Mă bucură lucrurile mici, mă bucură să văd feţe senine şi oameni care îmi zâmbesc pe stradă fără motiv, mă bucură copiii mei, aşa cum îi numesc, atunci când mă iau în braţe şi îmi spun că le-a fost dor de mine, mă bucură şi mă amuză în acelaşi timp, Leuţ, care se gudură când ajung acasă şi observ că şi lui i-am lipsit. Lucrurile mărunte şi sincere îmi fac inima să bată mai repede.
- Cum e să vă ştiţi iubită şi admirată?
- Eu ştiu cum e să îţi spună o fetiţă că vrea să devină actriţă doar pentru că te-a văzut într-un rol care i-a plăcut enorm sau să auzi în cor voci care spun: “Vrem să te vedem pe scenă! În ce mai joci?”. Atunci nu-ţi stă gândul la faptul că eşti iubită sau admirată, ci te gândeşti că ai o mare responsabilitate, că eşti un formator de gusturi şi încerci să nu dezamăgeşti şi să te ridici la înălţimea la care te văd ceilalţi, deşi tu ştii că în adâncul sufletului nu eşti decât cineva care doar face ceea ce îi place.
- Care este cel mai mare vis pe care îl aveţi?
- Am avut odată un vis mare! Să devin translator! Şi uitaţi ce mi s-a întâmplat pe parcurs! Aşa că încerc să-mi stabilesc vise “mici”, care să poată fi îndeplinite în viitorul apropiat, pentru că cel mai mare defect al meu este lipsa răbdării. N-aş putea să nu dorm nopţile plănuind şi gândindu-mă la ceva ce are să se întâmple peste ani, aşa că nu o fac. În schimb, mă gândesc la realitatea imediată. De exemplu, în ultimul timp mă gândesc din ce în ce mai serios să fac un proiect pe plan local de pe urma căruia să beneficieze copiii, şi nu numai ei, un proiect de educaţie prin cultură şi, implicit, prin teatru.
- Cum v-au schimbat anii şi experienţele trăite de când sunteţi actriţă?
- Nici nu ştiu când au trecut patru ani, ceea ce ştiu însă e că acum am un spirit critic mai dezvoltat, sunt mult mai atentă la tot ce se întâmplă în jurul meu - face parte din formarea profesionala, sunt mai vulnerabilă şi vreau să cred că frumuseţea, dar mai ales greul meseriei, de-abia acum are să înceapă!
