Despre consulatele gălăţene s-a scris relativ puţin, dar o istorie cât mai completă a lor este greu de realizat, fără investiţii în cercetare şi din partea vreunei autorităţi mai dotate cu patriotism local, deşi vechiul Galaţi s-a măsurat în reprezentanţe diplomatice străine chiar cu Bucureştiul sau Iaşiul şi măcar să ne mândrim cu ce a fost: în 1930, de pildă, număram 20 de consulate şi un viceconsulat la 112.000 de locuitori. Iată de ce întreprinderea unei tinere cercetătoare gălăţence, Ana Maria Cheşcu, de a surprinde câteva dintre cele mai importante şi în special trei dintre acestea, este acum cu atât mai salutară! Femeie, foarte tânără, pe deasupra înfuntând mari greutăţi materiale pentru a reuşi să urmeze studiile visate, iată că intră acum deja, cu curaj, într-un domeniu necesar informării gălăţenilor asupra unor repere istorice importante.
Cartea „Reprezentanţe consulare europene la Galaţi în prima jumătate a secolului al XIX-lea (Anglia, Franţa, Sardinia)” a apărut recent la Editura PIM din Iaşi. Autoarea notează cu justificată mândrie: „Exceptând menţiunile din studiile semnate de Stela Mărieş, Dumitru Agache, Vasile Docea, precum şi cercetările pe baza fondurilor microfilmate, realizate de Raluca Tomi şi Constantin Ardeleanu, fondul este necercetat până acum, iar cazurile prezentate sunt inedite (s.n.) Autoarea publicase înainte, la Iaşi, în revista „Philologica Jassyensia”, Nr. 19/ 2014, lucrarea „Consuli, viceconsuli şi agenţi la Galaţi. Aspecte juridico-istorice privind funcţionarea agenţiei consulare franceze de la Galaţi”, realizată în cadrul unui proiect POSDRU, Cofinanţat de UE şi Guvern (701 pagini!). Ea a publicat multe articole în format electronic tot pe această temă, de pildă, pe www.academia.edu, adună „mai multe surse edite şi inedite cu referire la activitatea consulară din urbea gălăţeană, fără a fi traduse însă. Pe parcursul a 200 de pagini, vom avea tot felul de relatări despre conflicte consulare, numiri consulare, etc.”
Ţările Române, la mezatul european
În „Reprezentanţe consulare…”, autoarea aduce multe documente inedite, folosind surse precum fondul „Secretariatul de Stat al Moldovei”, precum şi fonduri de arhivă microfilmate în Direcţia Naţională a Arhivelor Naţionale Iaşi: „Microfilme Anglia”, din Franţa, Italia şi „Documente din Arhivele Străine”, unde a cercetat corespondenţa diplomaţilor europeni cu autorităţile de la Constantinopol, Paris, Roma sau Torino, copii ale unor documente ale Pârcălăbiei sau de Direcţia Carantinei Galaţi. Cercetătoarea apelează şi la preţioasa Colecţie de documente Hurmuzaki. Găseşti însă şi informaţii colaterale interesante, precum cea extrasă de autoare dintr-o lucrare de Paul Păltănea puţin cunoscută (din volumul „Studii şi cercetări de Istoria artei”, din 1966): descrierea spectacolelor trupei italianului Delmary, la 1854, consemnată de un veneţian: „Teatrul din Galaţi (…) era o colibă… cu podeaua acoperită de rogojini, iar tavanul era făcut din pânze de nave. Pe aceste rogojini se aflau puse scaune, pe care erau aşezate scânduri tăiate cu fierăstrăul, bătute în cuie”, fiecare ridicare a unui spectator dezechilibrând pe ceilalţi. Fără cortină, cu cântăreţi „îngrozitori”…
În foto, Ana Maria Cheşcu
Important pentru noi, găsim în lucrare că, pe fondul decăderii Imperiului Otoman, marile puteri „au văzut în aceste teritorii punctul nevralgic al Imperiului Otoman, din secolul al XV-lea, teritoriul moldo-valah fiind disputat de o serie de puteri străine.” Al treilea capitol al cărţii se numeşte chiar „Galaţiul, punct strategic, politic şi comercial pe marile rute ale Europei”. Aflăm date şi despre rangurile consulare, figuri ale unor diplomaţi ai vremii, dedesubturile afacerilor şi protecţiei propriilor cetăţeni în contextul unor mari frământări, dar şi la vremuri de belşug, procese, afaceri, scandaluri şi altele.
Cercetătoarea a studiat şi „condiţia străinului de-a lungul timpului” în spaţiul nostru, începând cu Antichitatea. Din bibliografia bogată, am remarcat, la capitolul „Lucrări speciale”, cartea de la 1810 a lui Ioan Filitti „Despre abuzurile consulilor în perioada regulamentară”, dar şi surse narative, precum Dimitrie Cantemir, vechi călători străini, lucrări generale (de Dumitru Agache, Constantin Ardeleanu, Basil Boerescu, Scarlat Calimachi, Philip Brown etc.).
Viaţa adevărată de odinioară, dincolo de „ramele” oficiale şi simplificate de tradiţia istorică, răzbate şi din observaţiile privind emigrarea negustorilor străini spre Galaţi, după blocada comerţului rusesc cu grâne, în timpul Războiului Crimeii, acel eveniment epocal care avea să îngăduie unor populaţii subjugate, precum italienii sau românii, să-şi întemeieze o naţiune. Aflăm însă şi despre desfăşurarea „comerţului ilicit, cu sare desfăşurat între Galaţi şi Reni, pe Prut, între Sculeni şi Leova, după cum îşi informa şefii viceconsulul Charles Cunningham, cel care şi-a găsit odihna veşnică la „Eternitatea”. La Leova, am aflat şi eu astfel de altfel poveşti despre o adevărată tradiţie a trecutului mărfii, ilicit, peste Prut… Şi tot Cunningham se plângea că, în ciuda blocadei comerciale, Austria făcea în continuare comerţ, pe sub mână, cu ruşii…
Cu ochii la importantele Guri ale Dunării, Napoleon înfiinţa primele reprezentanţe franceze în Ţările Române, Războiul-ruso-turc se încheia în 1812 cu Pacea de la Bucureşti şi ne smulgea Basarabia, dar ruşii ar cam fi luat ambele principate. O scrisoare a lui Napoleon către ţarul Alexandru I puncta, încă din 1811: „Moldova şi Valahia alcătuiesc a treia parte a Turciei europene. Prin pierderea lor, Împărăţia lor este cu totul slăbită; ba chiar se poate spune că cel mai vechiu prieten al meu este nimicit” - Napoleon fiind numit de sultanul Selim al II-lea… „padişah al Franţei”, care scria ministrului său de Externe, pacificatorul Talleyrand, că, dacă ar dori să liniştească Austria în privinţa Orientului, ar fi de ajuns să sacrifice Principatele: „Sunt gata de a o asigura de soarta Dunării de Jos, [Austria] dispunând după placul ei de Moldova şi Valahia ”, mai notează autoarea, citând din Andrei Oţetea.
Cu o listă bogată de autori, de la Paul Păltănea la Constantin Buşe, Paul Cernovodeanu şi mulţi alţii, cartea este o lectură plăcută. Scoatem măcar una dintre afirmaţiile cuprinse în carte, ca o concluzie: „Apariţia consulatelor în oraşul-port de la Dunăre a fost o consecinţă a aşezării geografice, a dotării oraşului cu tot felul de instituţii portuare. Cu şantiere navale, toate aceste facilităţi creând cadrul necesar apariţiei străinilor în portul dunărean”. Am putea spune că astăzi, între port, şantierul naval şi oraş s-a ridicat un zid nevăzut al nepăsării, am putea găsi modele în astfel de înfăptuiri ale trecutului.
