Mâine, 24 septembrie, de la ora 19,00, în Sala Mare a Teatrului Dramatic „Fani Tardini”, ne vom putea întâlni din nou cu opera lui I. L. Caragiale. Dar cu o oferă specială: singura piesă a maestrului care nu este comedie, ci o dramă: „Năpasta”. În regia lui Adi Carauleanu, director artistic la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, montarea, cu un decor semnat de Nicolai Mihăilă, funcţional şi plastic (chiar şi cu o veveriţă, ingenios animată), beneficiază de o distribuţie excelentă: Lucian Pînzaru, Florin Toma, Vlad Vasiliu şi Tamara Constantinescu. Rolul lui Ion nebunul este, desigur, unul de referinţă din cariera lui Vlad Vasiliu, un fel de Rege Lear mioritic.
Într-o gospodărie dintr-un sat de munte, Dragomir (Lucian Pânzaru, un uriaş întunecat), om înstărit, este urmărit pas cu pas de nevastă, Ana (Tamara Constantinescu, fragilă în exterior, cu tăria în privire), care a acceptat să-i fie soaţă doar ca să fie acolo când s-ar da de gol că el l-a ucis în pădure pe Dumitru, iubitul Anei. Temă puţin asemănătoare, variaţiune, la „Domnişoara Nastasia”, scrisă mai târziu de G. M. Zamfirescu. Cum pădurarul Ion (Vlad Vasiliu) este învinuit pe nedrept de moartea tânărului, pădurarul ajunge la ocnă şi, bătut, îşi pierde minţile. Nebunia lui are însă frumuseţea credinţei. Ana află despre secrete spuse la băutură de la un prieten, învăţătorul satului (Florin Toma, cu un joc foarte cald): Dragomir mai avea un an până la prescrierea crimei, când se hotărăşte să fugă în lume, sătul de faptul că n-a putut să-şi îmblânzească nevasta. Aşa că Ana vrea să-l ucidă, ca el să nu scape nepedepsit. Apare, însă, evadat din întâmplare, Ion nebunul. Aici, destinele tuturor se ciocnesc tragic, iar cele ce se vor întâmpla le veţi afla singuri, dacă nu le ştiţi deja…
Prima piesă românească tradusă
Piesa a fost jucată, încă din timpul vieţii maestrului, şi la Berlin, la "Secessions Theater", sub titlul „Anca”, de la numele puternicului personaj feminin central. A avut premiera la Iaşi, în 1890, fiind primită însă „cu răceală” de un public, desigur, snob şi franţuzit. A fost prima piesă românească într-o limbă străină: în traducerea în germană a lui Adolf Last, jucată la Cernăuţi (1985), Berlin (1902), Budapesta (1903) şi, mai apoi, la Magdeburg, în traducerea Mitei Kremenitz. În ţară, piesa se mai joacă abia după Primul Război Mondial şi moartea dramaturgului. Volumelor „Teatru” şi „Năpasta” nu li s-a acordat Premiul Academiei. Dezamăgit de conaţionali, Caragiale avea să se autoexileze la Berlin, unde totuşi ”Anca” nu avusese mult succes, căci fusese montată acolo „prea melodramatic”. Cu o atmosferă încărcată de tensiune, cu germenii urii şi disperării plutind în aer, atmosferă desprinsă parcă dintr-o dramă a lui Federico Garcia Lorca, „Năpasta” este şi astăzi foarte puţin jucată! Şi pe nedrept! De aceea, montarea gălăţeană are un merit special. Ca şi nuvela „O făclie de Paşti”, dramatizată la Paris, piesa are forţa unei tragedii antice şi realismul modern al zilelor noastre, cu o cunoaştere exactă a limbii. Acuzat, pe nedrept, că ar fi plagiat „Năpasta” ba după un inexistent autor maghiar, ba după Tolstoi, Caragiale a primit aceeaşi blam şi pentru „O făclie de Paşti”, dramatizarea fiind jucată la Paris în anul morţii sale, 1912, la Teatrul „Varietes”, sub un titlu asemănător, „Un soire de Pâques”, semnată de autorii dramatizării, Albert Keim şi Alfred Gragnon, cu explicaţia… „o legendă română”. Într-adevăr, Caragiale a devenit o legendă, dar contemporanii l-au învinuit că s-a autoplagiat!
Duminică explozivă: "Butoiul cu pulbere"
Duminică, 25 septembrie, în Sala Mare a Teatrului Dramatic, de la ora 19,00, intraţi într-o lume violentă, crudă, dar cu mult umor negru şi un joc actoricesc îndrăcit, cu o echipă numeroasă, entuziastă, de actori: spectacolul „Butoiul cu pulbere”, al unui tânăr dramaturg macedonean (cel mai apreciat în ţara sa) foarte jucat în lume, Dejan Dukovski, maestru în a prinde realităţile contemporane. Regia îi aparţine unui cunoscut regizor, Vlad Massaci, de la Teatrul de Comedie Bucureşti, cu montări în mai toate teatrele din ţară şi câteva în Germania, cu un portofoliu de piese de la clasic la contemporan.
Distribuţia este foarte numeroasă şi fiecare actor are „aria” lui, momentul de maximă strălucire, slujind apoi perfect celorlalţi, într-un spectacol închegat, ritmat şi cinstit: Joacă actori de toate vârstele, însă fără diferenţe vizibile, fără scăderi: Vlad Vasiliu, Gheorghe V. Gheorghe, Svetlana Friptu, Lucian Pînzaru, Ştefan Forir, Flavia Călin, Ciprian Brașoveanu, Florin Toma, Oana Preda, Răzvan Clopoţel, Vlad Ajder, Vlad Volf, apreciaţi şi din alte montări. Limbajul este pe alocuri foarte dur, dar potrivit lumii ticăloase din care vin personajele. Chiar dacă piesa este scrisă în timpul Războiului din Iugoslavia (acţiunea se petrece la Belgrad, în timpul epurării etnice din Kosovo.), nu este evidentă tema sârbească, ci chiar violenţa cu care ne întâlnim mereu şi la noi, mai în umbra lucrurilor oficiale. Piesa a deschis oficial, cu succes, noua stagiune. Mai multe poveşti tratate în stil cinematografic, amintind de filmele lui Tarantino. Prieteni sinceri care se trădează la fel de sincer (şi animalic) pentru o femeie, plăcerea terorizării celor slabi, în parcuri sau în puşcărie, aplicarea metodei dinte pentru dinte şi rangă pentru pulan, răutăţi mai rele chiar decât înjurăturile unor personaje. Accesul este interzis celor sub 16 ani.
