Copiii noştri nu înţeleg că a existat un timp şi un spaţiu în care te trezeai dimineaţa fără telecomanda în mână.
Că a comunica însemnă să scrii o scrisoare la care urma să primeşti răspuns peste o lună.
Nu îşi pot imagina viaţa fără 500 de sortimente de ciocolată-prăjituri-Messenger-Facebook-telefoane mobile-sms-uri-fotoshop-MTV şi un milion de alte accesorii din societatea de consum de astăzi, care ne fac viaţa colorată şi, adesea, mult prea ocupată.
Şi cum ar putea să îşi imagineze copiii de astăzi că noi credeam că bananele există doar în stare foarte crudă, verzi, că doar învelite în ziarul Scânteia şi aşezate pe şifonier se puteau coace cât de cât.
În final, după ce aşteptam ca un căţel, fără să scap şifonierul din ochi, le mâncam crude de îţi făceau gura pungă, dar eram convinsă că acela e gustul, cu ce aveam noi să comparăm atunci?
Mulţi dintre noi au uitat poate – copleşiţi de abundenţa de activităţi de azi – de cele două ore zilnice de întuneric beznă.
De coada la lapte, care începea noaptea şi nu se termina niciodată, păi cum ar fi fost pe atunci să ajungi în faţă şi să ceri „degresat” sau „cu 0,1% grăsimi aveţi?”.
Ciocolata chinezească a rămas, cu siguranţă, în mintea tuturor pentru că, pur şi simplu, ni se părea că nu există ceva mai bun.
Şi chiar nu exista. Azi nu mai putem mânca decât cu 85% cacao şi probabil am face o alergie groaznică la ciocolata chinezească.
Am primit repede toate lucrurile minunate pe care ni le-a adus libertatea de a avea şi de a alege.
Ne-am obişnuit repede cu bananele aurii, cu vacanţele all-inclusiv şi, în general, cu rafturile pline din hipermarketuri şi cu viaţa ghidată de coduri PIN, parole de acces în sisteme, carduri de fidelitate şi cel puţin trei telecomenzi de fiecare.
Copiii noştri s-au născut monitorizaţi fiind încă din starea de embrion, au primit încă din primele zile de viaţă propriile lor parole şi PIN-uri şi cip-uri şi ni se pare normal şi firesc să trăim computerizaţi şi urmăriţi prin GPS, cu portofelul plin de carduri de fidelitate şi taloane de adunat puncte la toate magazinele-farmaciile-hipermarketurile-benzinăriile.
Şi brusc ni se arată că ar putea exista o altă perspectivă. Că am putea fi nevoiţi să renunţăm la o mare parte din minunăţiile de care ne-am bucurat până acum.
Nu că ar dispărea marfa frumos ambalată de pe rafturi. Ci doar că ne-am putea afla în situaţia să ne uităm la ea aşa cum ne uitam pe vremuri la bananele verzi de pe şifonier sau cum salivam în faţa televizorului cu lămpi, privind la actorii care beau coca-cola, în singurul film american difuzat o dată la trei ani.
Mesajul transmis de preşedinte a fost clar: strângem cureaua până nu mai putem respira.
Gata cu joaca de-a capitaliştii, gata cu visul familiilor tinere de a avea o casă, un frigider, un aragaz, o maşină de spălat şi un credit la bancă, e timpul să stingem din nou lumina!
