Asumată de Guvern, Legea Educaţiei Naţionale e pe cale să bage un adevărat cal troian în universităţi. Sub masca unei reforme de substanţă, guvernanţii se pregătesc să facă o adevărată nedreptate, eliminând practic studenţimea din procesul decizional al instituţiilor de învăţământ superior.
Culmea, aceeaşi lege stipulează clar că studentul este „partener”, în virtutea implementării Procesului Bologna. Când vine însă vorba despre asumarea parteneriatului, actuala formă a legii uită pur şi simplu de studenţi. Alegerea conducerii universităţilor este unul dintre cele mai importante aspecte ale democraţiei universitare şi, cu toate acestea, studenţii au fost trimişi după acadele în momentul votului.
Studentul rămâne pe dinafară exact atunci când ar trebui să conteze, exact atunci când ar putea să-i ofere sprijin unui candidat care să-i susţină interesele.
Şi, culmea ironiei, aceeaşi lege îi minte pe studenţi că sunt cei mai importanţi actori în cadrul universităţilor. Importanţi când? Doar când stau la coadă ca să plătească taxe?
Acesta este pilonul de bază al democraţiei: să poţi decide cine să decidă pentru tine, cine îţi apără interesele. Dacă nu poţi face asta, degeaba ţi se spune candid în faţă că eşti partener.
E ca şi cum într-o firmă la care deţii 25 la sută din acţiuni, iar obiectul de activitate îţi afectează doar ţie viitorul, ai dreptul doar să te uiţi cum se joacă oamenii mari cu destinul tău. Ai dreptul să vii de acasă cu banii, ai dreptul să îţi faci datoria şi, bineînţeles, ai obligaţia să priveşti pasiv cum se iau decizii care te afectează în mod direct.
Din păcate, mă tem că studenţimea (în ansamblul ei, nu în ce îi priveşte pe lideri) nu va înţelege nedreptatea şi va tăcea mâlc. Adică va legifera documentul asumat de Guvern prin aceeaşi pasivitate pe care o doresc legiuitorii de la ei.
Nu îi văd pe studenţi ieşind în stradă aşa cum o făceau în anii ’90 pentru a-şi câştiga drepturile. Vremurile protestelor din epoca romantică sunt acum doar poveşti pe care vechii lideri le mai deapănă pe la câte o „reuniune” de cinci, zece, cincisprezece ani. Depinde însă numai de actualii şefi ai structurilor studenţeşti dacă vor reuşi să informeze şi să motiveze suficient de bine.
Dispariţia studenţilor din procesul decizional este mai gravă decât micşorarea burselor, însă e foarte greu să explici asta celor interesaţi în ziua de astăzi doar de propria cămaşă. Politicienii profită de asta şi, din păcate, nu vor fi pedepsiţi. Sper să fiu contrazis.
Probabil că reducerea acestor drepturi studenţeşti nu e cea mai importantă scăpare a noii Legi a Educaţiei. Nu am parcurs întregul document legislativ, însă e clar că o lege care încalcă din start ideea de parteneriat nu are cum să facă bine.
Pe de altă parte, la câte taifunuri legislative s-au abătut asupra năpăstuitei Educaţii în ultimii 20 de ani, probabil că va supravieţui şi de data asta. E singura speranţă.
