Undeva în Vestul Europei, într-o aşezare de nici 2.000 de suflete, s-a organizat un referendum pentru creşterea impozitelor locale. O ştire aparent banală. Şi la noi cresc impozitele. Şi nici măcar nu ne întreabă cineva dacă suntem de acord. Mă rog, există şi câteva excepţii. Cum ar fi cazul localităţilor româneşti care au trecut în ultimii ani de la statutul de sat la cel de oraş, cu impozite pe măsură, adică mai mari. Treaba s-a făcut tot prin consultare populară, deci până la acest punct ne putem considera şi noi un fel de occidentali, nu?
Ba nu putem! Scopul final al operaţiunii este, la ei, altul decât cel de la noi. Locuitorii acelei aşezări (danezi, dacă îmi aduc bine aminte) nu au vrut buletin de oraş sau alte aroganţe. Nu. Ei îşi doreau doar bani pentru construirea unei noi săli de sport. Evident, puteau cere fonduri de la guvernul lor (care e destul de potent financiar), însă au vrut să se gospodărească singuri, prin propriile forţe. Mentalitate puternică, de oameni care vieţuiesc de secole sub principii capitaliste. Şi care au lipsit de la cursurile de socialism ştiinţific pe care ni le-au administrat nouă ruşii. Avantaj ei.
Însă surpriza din ştire de-abia acum vine. Câţi dintre locuitorii acelei aşezări credeţi că s-au prezentat la referendum? N-o să ghiciţi! Nu 30%. Nici 51%. Fix 98% şi-au exprimat voinţa, un adevărat record mondial în domeniu. Poate că vă gândiţi că au fost aşa de mulţi pentru că erau împotriva majorării impozitelor. Că au făcut astfel scut împotriva „exploatatorilor”. Uite că nu e aşa! Toţi, dar absolut toţi cei care au votat au spus „da” creşterii impozitelor. Oamenii chiar îşi doreau o sală nouă de sport, cu care să se mândrească şi despre care să spună că este un rod al eforturilor proprii. Admirabil.
Mă întreb – cumva retoric – în câte localităţi din România ar fi posibil un astfel de scenariu? Ce localitate din judeţul Galaţi ar vota, fie şi numai cu 35%, să se pună o taxă pentru a face o investiţie publică? O să spuneţi că la noi nivelul de trai a praf. Aşa e. Suntem îngrozitor de săraci. În acelaşi timp însă, cârciumile prosperă. Sunt mereu pline. Şi cu oameni mai cu dare de mână, dar şi cu săraci care preferă să dea pe alcool ultima brumă de avut. Ştiţi, bunăoară, că ziua în care se plătesc ajutoarele sociale e zi de aprovizionare pentru toate cârciumile? Se bea la greu, se achită datoriile „la caiet” şi ciclul rachiului pe datorie reîncepe, până la următorul termen de plată a venitului minim garantat.
Departe de mine gândul să trimit responsabilitatea neputinţei acestui popor pe umerii celor mai săraci dintre cetăţeni. Însă nici nu pot ignora faptul că şirul lung de pomeni electorale construit de clasa politică a distrus conştiinţa naţiei. Săracul aşteaptă să i se dea, iar gospodarul înjură pentru că din munca lui, via ajutorul social, sunt ţinute cârciumile pline de beţivi şi de puturoşi. Iar când vine vorba de un sacrificiu colectiv pentru un scop comun, toţi încep să se ascundă pe după cireşi. Unii pentru că s-au săturat să fie jumuliţi în numele protecţiei sociale (în fapt o odioasă manipulare electorală), alţii pentru că le e mai drag gâtlejul decât chestiunile de interes public. Suntem nişte laşi. Diferenţa dintre noi şi occidentali nu este o chestiune de geografie, ci una de conştiinţă.
