Omul potrivit, la locul potrivit. De câte ori aţi auzit acest dicton în ultimii ani? Aproape că n-a fost partid sau aspirant la voturi care să nu fi recitat, cu patos, această veche zicală românească. S-a rostit atât de des, încât aproape că şi-a pierdut valoarea. S-a demonetizat! Cine mai crede, în ziua de azi, în ideea că omul potrivit trebuie să fie la locul potrivit? Mai nimeni… Profesionistul deranjează.
Şi totuşi, de unde această criză de încredere? Ce-i face pe români – pe gălăţeni – să abdice de la normalitate? Răspunsul la aceste întrebări nu este deloc simplu, căci implică desluşirea unor mecanisme complicate. Citeam recent concluziile unui sondaj de opinie legat de optimismul românilor. Incredibil, dar 87% dintre respondenţi se arătau convinşi de faptul că ei ar putea lejer conduce Guvernul sau măcar un minister.
Românii cred că pot face orice. Pare ideal, însă asta este, de fapt, tocmai DRAMA naţiei. Prea mulţi incompetenţi au mimat competenţa, astfel încât majoritatea crede acum că e floare la ureche să fii profesionist. În orice domeniu. Ai nevoie de vreo trei ore pe „goagăl”, ceva intuiţie, două pliante în domeniu şi o seară de urmărit „tocşouri” TV şi – gata! – poţi fi şeful Armatei, capul Sănătăţii, directorul instituţiei „x” şi chiar – de ce nu? – cel mai mare ziarist din Europa.
Modul cum au mers lucrurile în ţara asta a condus la o amestecare cumplită a valorilor. Nici măcar nu-i putem acuza pe cei 87% de români (cei cu optimism absurd) că au vreo vină în toată povestea. În fapt, ei sunt victimele sistemului. Au fost influenţaţi –diabolic! – de către cei ce se consideră elita acestei ţări.
De ce ar mai crede, bunăoară, românul că trebuie să fii priceput la administraţie pentru a lucra în administraţie, când capii instituţiilor publice au fost puşi – mereu! - cu bileţel de la partid? Dacă luăm la puricat instituţiile gălăţene şi societăţile publice locale, vom descoperi acolo tot felul de „paraşutaţi” care nu au nicio legătură cu ceea ce ar trebui să facă. Nu au calificare adecvată, nu au experienţa necesară. Au doar un spate politic cu parfum sicilian. Cu astfel de oameni vrem noi să progresăm?
Problema poate fi extinsă lejer şi în zona privată. Spre exemplu, de ce ar mai crede lumea că trebuie să fii expert în mecanisme economice pentru a avea o firmă, când realitatea este că banii se mişcă în economia românească în special pe bază de tun, ţeapă şi parandărăt? Nu trebuie, aşadar, să ne mai mirăm că firmele falimentează pe capete. Dincolo de conjunctura economică, avem prea mult diletantism managerial, prea multă necinste, prea multe influenţe politice.
Discuţia poate fi adusă şi pe teritoriul mass-media. Sincer vorbind, nu văd de ce ar crede cititorii că jurnalismul este o ocupaţie morală, când prea mulţi dintre jurnalişti s-au dovedit a fi părtinitori (în politică, economie etc) până la imoralitate? Exemple? B. Chireac făcea într-un ziar naţional editoriale în care lăuda produsele firmei la care era acţionar majoritar. Deputata L. Şandru se dă la TV drept jurnalistă, fiind, deci, şi arbitru şi jucător în acelaşi timp.
Regret să o spun, dar trăim vremuri absurde. „Aşa am eu impresia” a căpătat rang de opinie avizată, profesionistă, iar adevăraţii meseriaşi (din toate domeniile!) sunt daţi deoparte şi/sau bătuţi cu pietre de cei care s-au cocoţat, ca omida pe pom, în fruntea societăţii. Păcat…
