Ţara surâsului trist

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Într-un interviu cu regizorul Paolo Bosisio, venit la Galaţi să monteze viitoarea premieră de la Teatrul Muzical, maestrul mi-a spus ce nu-i place la noi: faptul că românii nu zâmbesc. Aş fi vrut să găsesc contraargumente, însă aceeaşi observaţie am auzit-o, invariabil, de la toţi străinii care ne vizitează oraşul, dar şi de la cei plecaţi de-o vreme din ţară, să-şi găsească rostul în altă parte.

De ce au uitat românii să zâmbească? Pentru că sunt dezamăgiţi, copleşiţi de necazuri şi de neajunsuri. Pentru că, oriunde ai întoarce privirea, te izbesc lucruri care-ţi şterg şi cea mai mică urmă de zâmbet. Ţara înjurăturilor, a scrâşnetelor din dinţi şi a lipsei de snagă  – aşa o cataloga Ioan T. Morar într-o amplă analiză a cauzelor care ne-au şters zâmbetul chiar şi din inimi, nu doar de pe faţă. „Astăzi, tonul încrâncenării şi al urii îl dau televiziunile”, scria Mircea Mihăieş în România literară, în 2009. Dar… cine mai citeşte România literară? Cu siguranţă, prea puţini în comparaţie cu numărul celor care se uită la televizor, unde, din zeci de canale, nu găseşti unul care să-ţi hrănească sufletul. Sau măcar să nu ţi-l întunece mai tare decât, oricum, o face realitatea din jur.

Regizorul Paolo Bosisio ne-a propus un leac împotriva deznădejdii: a montat, la Galaţi, opera buffă „Don Pasquale”. Măcar pentru două ore, cei care merg la teatru să mai uite de rele şi să zâmbească. Dar… câţi dintre gălăţeni merg la teatru? Sau câţi mai găsesc puterea să-şi păstreze echilibrul între hrana sufletului şi cealaltă, materială, imediată, la care ne raportăm permanent?

Nu doar că am uitat să zâmbim, dar ne-am dezobişnuit să privim cu optimism lucrurile, iar resemnarea şi deznădejdea au pus stăpânire pe noi. Şi, ce e mai grav, pun stăpânire şi pe copiii noştri. Consider că nimic nu e mai trist şi mai îngrijorător decât chipul unui copil care nu zâmbeşte. Or, asta nu avem voie să lăsăm să se întâmple.

„Dacă vrei să fii puternic, fă-te că eşti puternic” – citeam într-un articol despre cel mai simplu mod de gestionare a emoţiilor. Pentru asta nu ne trebuie nici bani, nici timp, nici investiţii. Ţine, pur şi simplu, de atitudine. Cred că noi, românii, ne cultivăm în fiecare zi atitudinea de învinşi. A fi puternic presupune, întâi de toate, să ne propunem să fim aşa. Dacă ne plângem mereu cât suntem de năpăstuiţi, nimic nu se va schimba în bine şi aşa vom rămâne. Dacă, însă, încercăm să ne îndreptăm umerii, ţinuta, privirea, expresia feţei şi să ne spunem că putem face ceva pentru noi şi pentru viitorul nostru, atunci întreg universul ne va ajuta. Când ni se pare că nu putem face un lucru care ne depăşeşte, ce-ar fi să acţionăm ca şi cum am putea să-l facem? Şi, da, cred că expresia feţei noastre afectează în mod direct felul cum ne simţim.

Ştiţi ce am făcut în timp ce îl ascultam pe maestrul Bosisio? Am zâmbit. Cu convingerea că nu sunt singurul român care îşi doreşte să trăiască normal, într-o ţară care poate redeveni a… surâsului, că tot vorbim despre lumea spectacolelor lirice.  Cu condiţia să ne uităm mai puţin la televizor, să citim mai mult, să ne ridicăm mai des privirea şi umerii, dar, mai ales, să nu aşteptăm să facă alţii ceea ce ar trebui să facem fiecare. Pentru noi şi pentru copiii noştri.

Citit 1291 ori Ultima modificare Miercuri, 19 Martie 2014 17:02

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.