Nu voi uita niciodată felul în care am „devorat” prima ediţie a „Vieţii libere”, în acele momente cumplit-fericite din decembrie 1989, când ţara mirosea a praf de puşcă, a moarte şi a libertate. Cred că am citit acel ziar, cap-coadă, de peste o sută de ori, cu mută uimire şi cu sentimentul că nu mă pot sătura sorbind ideile. Atunci am învăţat să iubesc libertatea cuvântului. Atunci am învăţat să venerez slova făurită - ca într-un furnal la foc continuu - sub presiunea lui „este”. Aşa am decis că trebuie să fiu ziarist.
Ce vremuri! Pe atunci, presa era în sinonimie cu libertatea. Ziaristul rezona, aproape simbiotic, cu dreptatea. A patra putere în stat era chiar o putere, căci putea mişca şi munţii din loc dacă îşi propunea acest lucru. Însă asta a fost cândva... Acum, la momentul când citiţi aceste rânduri, lucrurile se mişcă pe o traiectorie aflată într-o altă dimensiune a existenţei. Informaţia nu mai este un drept. Nu se mai recomandă ca o consecinţă logică a libertăţii. Nu! Informaţia a devenit o marfă. Deseori proastă. Uneori abjectă. Se vinde şi se cumpără la fel ca spanacul. Ca tenişii chinezeşti. Ca minutele de videochat cu starlete porno. Ca voturile…
Dar să ne întoarcem, fie şi de dragul nostalgiei, la linia de start. În primii ani de după Decembrie 1989, argumentul suprem al credibilităţii se rezuma în sintagma „scrie în ziar”. Aşa era! Apoi, forţa expresiei a pălit, uşor-uşor, cum păleşte lumina lunii pline sub un văl de nori, într-o noapte toridă de vară. Murea un mit. Însă nu poţi să pretinzi publicului să creadă în tine câtă vreme nu eşti onest cu el. Câtă vreme, din nepricepere, interes sau perfidie, încerci să-i vinzi scaieţi la preţ de orhidee.
Banii cu miros electoral au ucis libertatea cuvântului. Pare o concluzie dură. Şocantă. Vă asigur, însă, că vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză. Presa nu va mai fi niciodată liberă câtă vreme gravitează în jurul unor „planete” aliniate politic. Credibilitatea mass-media nu va fi niciodată mai sus de genunchiul broaştei atât timp cât ziariştii fac sluj în faţa politicienilor, care le aruncă din când în când - mai mult cu dispreţ decât cu milă - câte o ciosvârtă, prin campaniile electorale, ca să picteze Gioconde nepământean de frumoase, deşi modelele după care trebuie să se inspire sunt babe-hârci de coşmar.
Dar să nu ne lăsăm stăpâniţi de angoase. Să ne bucurăm. Să ne bucurăm că presa încă mai există. Să ne bucurăm că „Viaţa liberă” a ajuns la borna 7500 şi că încă mai există aici un grup de oameni care se pun de-a curmezişul istoriei scrise după dictare. Să ne bucurăm astăzi, căci mâine s-ar putea să fie prea târziu. S-ar putea să nu ne mai pese, sau s-ar putea să uităm că ziariştii nu-s nici de stânga, nici de dreapta, nici la putere, nici în opoziţie… Şi-atunci s-ar putea să-i ucidem pe toţi cu pietre, căci adevărul doare, iar minciuna este – dovedit! – combustibilul cel mai eficient pentru societatea românească.
Dar să nu disperăm, căci e nevoie de luptă, nu de defetism. Hai, capul sus! La mulţi ani, la mai multe ediţii, la mai multe idei şi, dacă se poate, la mai multă de înţelepciune.
